MAMEI mele, cea mai profundă şi specială fiinţă din lume!; cea mai umană fiinţă, cea mai iubită...
în vremea când ştiam să tac
şi pe când îngerii dormeau
printre lucrurile din odaia mea
pe când întrebările nu aveau
răspunsuri şi trebuia să îmi
învăţ duşmanii pe de rost
în vremea când semenii mei
aveau două picioare şi aveau
două mâini (, fiecare doar
cu un singur deget arătător!!!)
în vremea când orice durere
avea şansa de a se dilua
în eter în secunda uriaşă
a naşterii sale
şi tot în vremea când
nici nu ştiam că voi fi
nevoită să spun că
m-am sălbăticit tocmai
datorită vieţii duse aduse
duse printre jivine
mama îmi mângâia creştetul
sufletul şi eu mă certam cu Dumnezeu
pentru toate clipele mele incerte
şi în tăcere iubeam un coşmar
de fapt blând în fond vagabond
infidel în care străinii intrau încălţaţi
sfidând drama continua dramă
sfidând respectul de sine patima
pustie pentru valorile vieţii
De atunci efemeridele
sunt garda mea de corp
liniştile ucigaşe sunt
prietenii mei de o viaţă
cineva mă acuză
de anonimat altcineva
îmi retează rădăcinile
cu un buldozer uriaş
cineva imi pune in ceai picaturi
pentru distrus trecutul
altcineva îmi înfige în spate
un pumnal cunoscut
nimeni dar nimeni astăzi nu
îmi mai este mamă
să o pot atinge să pot
să o strig pe nume să pot
să îi spun cine sunt
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu