Nimeni nu iti poate face rau daca nu ii permiti!!!(Ma)gandesc, cum, cat, de ce, cand, pentru cat timp, pentru care motive(e), si in virtutea carui destin am permis noi - romanii (de pretutindeni!!!) sa ni se faca rau!!!!!
Cat despre saracie, hm! Niciodata nu am fost un bogat! Dar minimumul de asigurare a existentei l-am impartit intotdeauna ...
Un suflet grandios, chiar daca este al unui individ extrem de stramtorat material, pana –poate- chiar la limita saraciei, poate straluci prin sine insusi, prin caracter, prin sinceritate, prin demnitate, verticalitate si neingenunchiere, prin doar dorinta de a fi fericit daca nu prin fericirea insasi, poate straluci doar daca stie cum se poate bucura ca Dumnezeu i-a acordat dreptul de a mai trai inca si inca si inca o zi, i-a dat sanatatea mintii, sufletului si trupuli inca si inca si inca o zi, i-a oferit dreptul de a fi firesc, natural, Uman(chiar daca extrem de circumspect) si, acest mare fapt nu este lipsit de relevanta!!!
Te poate imbogati chiar si numai felul de a fi, modul in care te adresezi oamenilor, simtirea cu care ii intampini, increderea pe care le-o acorzi, increderea de care te faci capabil, chiar daca vei descoperi printre persoanele pe care le consideri cele mai apropiate inimii si mintii tale, multe care te defaimeaza, care iti vor raul, care iti fac raul desi tu le dai tot ce consideri ca le este de folos(cuvinte curate, ganduri bune, usa ta deschisa permanent lor), persoane care toata viata lor te-au avut ca model de urmat sau care te-au invidiat pana la distrugere si carora tu le acorzi in continuare incredere, inca si inca si inca o sansa de a-si reconsidera atitudinea, conduita, sentimentele fata de tine!!!
Absenta dusmanilor te saraceste. Prin dusman devii! Prin dusmani te inalti, dovedind!!! Dovedindu-ti ce, cine, cum, pentru ce, pentru cine, pentru cat tims si de ce EXISTI!!!!
Nu odata in viata am simtit ca sunt foarte saraca prin comparatie!!! si ca datorita acestui fapt am permis multora poate mai saraci decat mine dar parveniti, sa imi puna etichete, sa imi “rastalmaceasca” sensul, sa imi redefineasca structura umana, sa vorbeasca in numele meu, sa decida in locul meu fara un acord prealabil volitional, sa incalce legile mele interioare pretinzand si apoi miseleste sa se erijeze, sa culeaga roadele muncii mele, sa ocupe spatiul meu, sa respire aerul meu, sa imi amprenteze in mod brutal, agresiv viata, sa imi ingreuneze somnul alcatuit moral, sa imi otraveasca mintea, sa imi incrimineze fiinta, sa imi ofere intrumente de ingenunchiere a persoanei umane care vreau sa fiu, de ingenunchiere a sinelui si sinei, a eului si, am trecut peste toate acestea cu umerii drepti prin lume, umerii atat de impovarati de durere, mi-am dobandit gloria minin umana: aceea de a fi eu insami, singura, doar cu sprijinul excesiv uman si moral si total al doar parintilor mei dintre care mi-a ramas doar tatal, mama, cea mai mare avere a mea plecand pentru totdeauna prin culpa, gestul criminal al unor medici iresponsabili care -nu vreau sa par mai paranoica decat pot fi- poate la comnda au savarsit actul de curmare a vietii celei mai dragi fiinte din lume, celei mai complete fapturi umane, celei mai respirabile conditii in virtutea careia existam, celui mai puternic umar -unicul pe care puneam capul la greu: mama!!!
Traim intr-o societate indisolubil definita:TURMA! O turma de oi din mutant lup!!!!O societate amorfa, obosita, tampa, inerta, robotizata, excesiv tolera(n)ta, adusa in pragul conditiei josnice, in pragul prostituarii, la limita decentei, bunului simt, demnitatii, scrupulelor!
Traim intr-un univers nedenumit, apocaliptic, debutand brusc in secolul cincizecisinustiucat-era noastra cand nimeni distruge pe nimeni, nimeni respecta pe nimeni, nimeni este numele fiecaruia, nimeni distruge pe nimeni si datele noastre factuale sunt de fapt ale unor nimeni. Doar o secunda din ziua a saptea ne mai trezeste fiorul ca suntem!!!
miercuri, 8 septembrie 2010
joi, 19 august 2010
FEMEI SINGURE - INTROSPECŢIE
Niciun sacrificiu nu este dezonorant, cum este sacrificiul de a îngenunchia, de a nu (mai) fi tu însuţi ! (Viorica Ungureanu-Bertea)
Fiecare persoană umană, bărbat sau femeie, poate accepta o(rice tip de) relaţie cu o(ricare) altă persoană, inclusv o relaţie intimă şi aceasta, indiferent de legitimităţile lor, dacă există dragoste, dacă există iubire!; altcumva, lucrurile se complică, devin aparţinătoare unui alt context: trebuie să îţi asumi apartenenţa la o anume categorie socială, ca să te poţi implica în relaţii nepotrivite !
“ Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce îmi place mie “- sună o expresie pe cât de veche pe atât de adevarată!; adeseori atât de adevarată încât persoane din mariaje fericite, o iau razna, îşi neagă tot trecutul şi se aruncă în braţele imorale ale unei aventuri care poate deveni o incalificabilă rătăcire fără întoarcere sau, mai poate deveni -de ce nu, o superbă şi profundă poveste de dragoste până la adânci batrâneţi sau, în cele mai frecvente şi parcă eterne cazuri – se poate chiar transforma într-un joc dublu, o viaţă dublă în fond, pe care individul o duce pentru că îi place sau pentru că nu are încotro fiindcă, de cele mai multe ori, mariajul poate avea în joc o avere considerabilă care, scindată pe principiul de imparţeală a bunurilor comune dobândite pe timpul căsătoriei, ar aduce... mari dezastre, mari dureri de cap ori s-ar risipi sau ar intra pe mâini străine şi atunci, consolativ, fiecare dintre soţi preferă să aleagă drumuri paralele căsniciei lor, fără să provoace ruptura legală între ei; să caute şi să găsească persoane fără prea mari pretenţii astfel încât, să se întorcă acasă satisfăcuţi fizic şi fără să prejudicieze cumva bugetul familiei cu cheltuieli extraconjugale... care să ducă la faliment draga lor căsnicie de-o viaţă...
Mult mai expuşi la riscuri conjugale sunt/devin barbaţii!! Din două simple motive irefutabile: unul determinat din însăşi structura lor (ca specie !!!!) iar cel de-al doilea datorat însuşi faptului că, ei, bărbaţii sunt în inferioritate numerică, mai ales în acest secol …de jale!!!
Se scrie adeseori despre scenariul de adulter al barbatului căsătorit, adică obligat, care, însetat de aventură, are la bază întotdeauna criteriul estetic, secondat de visul acut de a explora/exploata sexual o femeie frumoasă, în cele mai multe dintre cazuri singură, într-o atmosferă erotică neaparat complet diferită de cea conjugală, unde să se afle în incontestabilă siguranţă şi linişte deplină, unde să stea cât vrea şi să i se ofere cel puţin cât vrea, deşi pentru toate acestea nu face nimic, aşteptările sale conducând la drepturi pe care şi le arogă fără să gândească la asumarea (şi, fireşte, implict a) unor obligaţii cel puţin morale.
Cu toate acestea, la fel de iresponsabil devine şi faţă de soţia sa, de familia sa, iar dacă femeia explorată ar îndrăzni să dea semne de posesivitate, atunci în el se va trezi brusc autodefensiva, instinctul său de mascul îndreptăţit, sumbra condiţie a omului ofensat când i se cere, el obişnuit doar să i se dea şi, peste toate acestea, incredibil, imaginea soţiei minţite şi înşelate îi va trezi brusc -uitând de adevăratul paradis în care a poposit pasager-, criteriul calităţilor sufleteşti ale femeii căruia aparţine, care îl aşteaptă acasă cu obişnuita ciorbă caldă şi brusc va deveni învăluit de compasiune pentru femeia tradată, milă, sau ocrotire ca să nu spun tolerare /acceptare în preajma sa a unei fiinţe cu atitudine de căţeluş blând care răspunde la comezi, nu pune (prea multe) întrebări, nu cere fiindcă prin legitimitate i se oferă cel puţin nuanţa de cuplu...
Să nu te îndrăgosteşti niciodată de barbatul care aparţine altei femei printr-un simplu act voliţional, prin instituţia căsătoriei, moral, material, spiritual, deci, fie el căsătorit, divorţat, separat, văduv, implicat!!!
Dacă totuşi se intamplă să te îndrăgosteşti pentru că nu ştii nimic din toate acestea sau, pentru că el se prezintă a fi un om liber, sau pentru că pur şi simplu nu îţi pasă fundamental atunci asumarea oricărei consecinţe îţi aparţine în întregime!
Va trebui să te umileşti! Dacă poţi!
Să nu cumva să îndrăzneşti să te consideri preferată! Să nu cumva să te încerce sentimentul că eşti aleasa vieţii lui. Nu ai dreptul să te consideri unică în viaţa acestui bărbat şi nicicidecum să consideri că ai invins în faţa altei femei care posibil mai există în viaţa acestuia şi care fireşte, nici nu te cunoaşte sau, dacă –negreşit- va afla de existenţa ta în viaţa lui, te va considera cel puţin imorală, dar cu siguranţă va găsi prilej să îţi strige că eşti o nenorocită, o trădătoare o... curvă, sau – în funcţie de educaţia absorbită- să îţi sară în cap.
Va trebui să te înarmezi cu nesimţire?, cu indolenţa?, pentru a-ţi satfisface şi duce la bun sfârşit viciul de a te abandona unui barbat incert, obligat? Pe care ai început –fără motiv, desigur, să îl iubeşti? Va trebui să ai întotdeauna la indemână explicaţii pentru tine însăţi?, va trebui să suporţi atitudini, bârfe, bănuieli, injurii, clasamente; să suferi pentru atâtea lucruri, să trăieşti convieţuind cu prejudecăţile celor din jur despe femeile singure sau uşor abordabile – categorii în care cu siguranţă vei fi inclusă!?
În mintea ta -cu certitudine- se va da o lupta între faptul că în inimă ai flacăra dragostei (foc de paie?!?!?!) şi faptul că, barbaţul obligat care caută o relaţie discretă, confortabilă pe termen nedefinit(adică el dispune de simţurile, sentimentele, trăirile tale!!!), fără implicare morală, materială, socială, tratandu-te astfel ca pe un obiect, este de fapt un trecător ipocrit care în peregrinaţia lui, se opreşte pentru o clipă să îţi răvăşească mintea, inima, viaţa şi, în trecerea aceasta absurdă, neînţeleasă lăsându-ţi răni adânci în suflet, sentimentul vidului absolut, gustul amar pentru mult timp, fobia la repetivitate, inutilitate.
În plus, în mintea ta, în sufletul tău vor clocoti ca acidul sulfuric mii de intrebari:
Ce va crede el despre tine dacă îl accepţi în viaţa ta fără prea multe întrebări -în fond incomode-?
Daca întâmplător accepţi darurile sale, oare nu va considera că, pentru acest lucru l-ai lăsat să intre în viaţa ta? Dacă la primul/unicul buchet de flori pe care ţi-l oferă, tu te bucuri nespus, nu va crede oare că pentru gesturi de acest gen l-ai acceptat?, nu va crede oare ca aşa traieşti, agaţându-ţi viaţa de bărbaţi obligaţi, pentru a obţine avanataje, satisfacerea unor nevoi sociale sau materiale, etc ?, când de fapt tu, chiar respingi organic parvenitismul feminin şi criteriile româneşti ale acestuia, trăieşti demn şi vertical, poate suferind poate visând frumos într-o lume nepotrivită;
Ce vei crede tu despre el dacă te copleşeşte cu atenţii, cadouri, invitaţii irezistibile? Ce vei simţi faţă de acest om? Suspiciune? Măgulire? Dimpotrivă –jignire pentru că nu doreşti să te considere frivolă, uşor de definit şi obţinut?
Ce va crede însă, dacă tu nu accepţi micile sale favoruri, daruri? Ce vei simţi tu în aceste condiţii? Dacă refuzul tău îl va răni? Dacă respingerile tale vor fi interpretate? Ce trebuie să faci să dovedeşti că eşti o persoană umană?
De ce oare persoanele umane trebuie să dovedeasca aceasta? Oare nu tocmai pentru simplul motiv că umanul s-a deteriorat sub praf de manele şi prostituare iedită a speciei umane?
Dar, despre el, ce vei crede in schimb tu, dacă îţi intră în casă, o dată, de două ori, de trei ori - de fiecare dată conform unui penibil ritual: el solicită să vină, tu accepţi, el vine, tu deschizi, el intră, se dezbracă de la uşă, se aruncă sub duşul tău, se aruncă în patul tău, ca la hotel - un hotel pe care îl plateşti tu, şi în care el vine în hainele de servici, cu mâna în buzunar, încălţat, transpirat, înfierbântat de dorinţă, se aşează la masa ta –pentru că tot este ora cinei- luaţi cina împreună, întotdeauna plătită de tine; alteori bea ceaiul tău, cafeaua ta, foloseste săpunul şi gelul tău de duş, prosoapele tale; se uita în frigider pe furiş în timp ce tu faci cafeaua şi devine brusc contrariat că nu ai intenţionat să îl aştepţi cu bere rece, devine brusc agitat, se uită la ceas, iese în hol să îşi sune nevasta/soţia/femeia cu care trăieşte, te(mai şi) supune unui spectacol ieftin în care eşti nevoită – în casa ta fiind, să rămâi de faţă- să îl asişti prostită, cum o minte pe femeia careia i-a jurat sinceritate şi iubire până când moartea îi va despărţi;
Deasemeni ce vei crede tu, când îş anunţă vizita telefonic, cu puţin timp înainte şi, în următoarele minute apare, dându-ţi peste cap programul (spălat, călcat, gătit, lucrări de la servici luate acasă, o întâlnire importantă de afaceri, vizita unei prietene dragi saua unei cunoştinţe care vrea să o ajuţi), în timp ce tu nu îl poţi contacta niciodată telefonic, nici când vrei să îl auzi, nici când simţi nevoia să vorbeşti cu o persoană apropiată, nici când vrei dovada unei iubiri pentru care tu te-ai putea sacrifica şi, iată chiar o faci, nici când simţi nevoia de mângâiere – la care parcă nici nu mai ai dreptul *) pentru că, ori eşti prea tânără şi ai mintea crudă şi te poţi confunda cu piţiponcărimea secolului “douăzecişiceva”, ori eşti prea bătrână şi lipsită de indecenţa şi nesimţirea suburbanului creat de atâtea dezbrăcate tinere celulitice, născute uzate, însetate de sex şi mai puţin de informare care bântuie piaţa erotică; ori eşti prea obosită, şi în fond urâtă, ori prea frumoasă pentru el şi atunci de ce să îţi doreşti ceva?! parcă nu ai avea suficient: inteligenţa şi frumuseţea cu care incomodezi sau pentru care devii susceptibilă că poţi obţine, câştiga sau atrage alt sau alt barbat, în fond acelaşi... Cât de mult seamănă bărbaţii între ei!!! Cât de mult şi izbitor şi crud seamănă între ei!!! Doar micile excepţii fireşte salvează de la moarte regula ...
Ce să mai spunem în situaţia în care amândoi ştiţi că el aparţine moral sau legal altei femei...
?Va trebui să îl iei aşa cum este: un om a carei prezenţă în viaţa ta nu te face mai puţin singură, mai puţin tristă, mai puţin nefericită, dimpotrivă!
Care este soluţia unei vieţi în doi în care eşti mereu singur?
Să nu pui prea multe intrebări, să nu îţi doreşti să rămână cu tine noaptea, nopţile, duminica, dumincile, în vacanţe, sau o viaţă!!!; să nu poţi să te întrebi de ce oare vine doar pentru sex şi niciodată nu îţi oferă o floare sau niciodată nu te întreabă dacă ai nevoie de ceva (până şi un străin care te întâlneşte zi de zi şi cu care schimbi două vorbe, dacă te vede abatută te întreabă:”te pot ajuta cu ceva”...
Va trebui să te limitezi. Oricum nu ai accepta ajutorul unui om obligat pentru că vei gândi că, ajutandu-te pe tine, atunci în mod sigur femeia legitimă sau femeia numarul unu din viaţa lui va fi privată de drepturi stabilite tacit între ei, că vor fi privaţi de drepturi legitime copiii şi mama copiilor săi.
Dacă vei fi tu femeia numărul unu, întotdeauna va exista o femeie în locul tău şi tot nu îţi va fi liniştită existenţa şi nici nici nivelul de serotonină suficient...
Şi atunci? Te vei mulţumi să speli pardoseala casei în urma lui, căci intră veşnic ... cu bocancii murdari în casa ta, în viaţa ta... să speli prosoapele, să dezinfectezi lenjeriile, să nu îndrăzneşti să discuţi cu cineva apropiat despre faptul că nu ştii mare lucru despre el, că aşa cum vine la tine, poate foarte bine –printr-o cutumă personală- să mai intre în casa şi a altor femiei(singure???); cât despre îndrăzneala de a-i cere să fie cu analizele la zi, sau a-l întreba despre asta, nici să nu te gândeşti... Poţi să rămâi gravidă căci, în mod sigur, ca şi în situaţia în care te-ar îmbolnăvi sexual , acestui ...străin nu îi va păsa că nu ai bani suficienţi să mergi şi să consulţi neapărat un ginecolog, căruia pe lângă o mulţime de bani pentru serviciile obstetrice vei fi nevoită să mai dai şi o groază de explicaţii şi, să îi suporţi întrebările şi mai ales sfaturile idioate puse/date de regulă în astfel de împrejurări, în astfel de cabinete femeilor singure...
Ce va crede barbatul altei femei despre tine dacă te arunci cu el in pat, imediat ce l-ai cunoscut, imediat ce a intrat pe uşa ta; or ce va crede dacă îl vei respinge, afişându-ţi principii şi pretenţii, încât îl vei inhiba şi va deveni frust, ridicol, dezgustător, încât nici nu mai ştii care dintre voi ar trebui să se simtă prost... Nu vei crede despre el că inhibat va rămâne la toate întâlnirile voastre, din ... hotelul tău, sau poate vei crede că ceva din aspectul tau fizic îl blochează făcându-l penibil pe bietul taur comunal, când poate, la nivel perceptiv, constientizarea frumuseţii tale îi îmbată frustrările încât nu mai devine în stare să îşi materializeze visurile erotice.
Mai grav este dacă în mintea lui va avea loc un întreg şi perpetuu proces de culpabilizare a ta ca fiinţă procreantă, dacă ar aduce direct sau indirect afronturi la adresa invocatelor tale preferinţe conform cărora el crede că te manifeşti diferit de la bărbat la barbat, fapt care de ce nu, poate fi adevărat în alt conext...
Un alt lucru important în tot acest iureş: toată viaţa –atâta vreme cât îl vei accepta în preajma ta, în patul tau- te vei lupta cu iritarea si dezgustul provocate de însuşi modul în care te salută : "salut draguţo!!! Am chef de tine"!!!, sau "bonjours madame …ce faci… ne vedem şi noi???"!!!sau…(Doamne fereste-ne pe noi şi păzeşte-ne de acest tip de salut :) « hai bonjoure »... sau : « Heeei, de ce nu răspunzi la telefon”, sau simplu:"buna !!! Ne vedem si noi sau eşti cu altcineva???"...
Măria Sa Cuvântul este atât de important în comunicarea verbală; familia lexicală are un rol important mai ales în asemenea relaţii bărbat-femeie!;codul bunelor maniere pe lângă legile interioare ale fiecărui individ este ghidul vital al individului în societate şi mai ales în relaţiile sale de orice tip: toate acestea sunt elemente de bază ale culturii individului, pe care dacă nu le răsfoim odată şi odată cel puţin o dată în viaţă ar fi necesar, pentru că altfel, devenim persoane iată, el care apraţin unei singure categorii sociale...
Şi aici nu-i frumos ce e frumos ci... e frumos ce trebuie!!!
Aşadar, cu astfel de saluturi/ salutări, vei considera că alesul tău nu te respectă, ba chiar mai rău : dacă ai prilej să asişti la felul în care salută alte femei: "sarut mana!" vei înţelege că, nu doar respect nu are pentru tine ci şi desconsiderare.
Cu siguranţă într-un târziu vei pune punctul pe “i”. Vei decide să rupi relaţia cu acest ... nimeni.Mai ales că ai deja convingerea că este şi un impotent frustrat, un mitocan peste care a dat norocul întâlnindu-te, un crizat care a făcut o obsesie pentru frumuseţea ta fizică (frumuseţea sufletească nu este importantă în relaţii pasagere vulgare!!!), care a făcut chiar o pasiune arogantă pentru tine şi, te vei simţi în sfârşit ofensată că, deşi nu este îndrăgostit de tine şi nici nu va fi vreodată, ce să mai spunem de faptul că, evident, acest nimeni nu te va iubi niciodată (fiind un misogin care urăşte femeile inteligente şi frumoase) a găsit teren slab în viaţa ta, în intimitatea ta, unde tu îi permiţi să intre iar el vine să îşi vindece frustrările sau să se convingă pe sine ca(mai) este barbat, nepăsându-i că îţi consumă sufletul, timpul(iată cum îţi trec anii!!!), principiile, regulile morale, viaţa, etc.
Că vei pune punct coşmarului sau nu, cu siguranţă în oricare dintre situaţii, vei chiar putea crede că de fapt, asta meriti: desconsiderare, lipsă de repect -pentru că vrei nu vrei ai devenit- eşti deja o femeie frivolă devreme ce nu poţi să îţi apropii un bărbat singur pe care să îl iubeşti, pe care să îl păstrezi, căruia să îi fii unica femeie din viaţa lui şi să nu te încurci cu bărbatul care aparţine altei doamne; vei putea crede că meriţi acest dezinteres faţă de atitudinile tale sincere, faţă de excesul tău de disponibilitate, lipsa ta de prudenţa....
Dacă nu vei pune piciorul în prag, vei continua să trăieşti momente în care tu însăţi te vei autodesconsidera şi (auto-)culpabiliza, gândind că, omul chiar este un domn la locul său, pe care - de fapt - tu l-ai provocat şi care, într-un moment de slăbiciune s-a îndragostit de tine şi că el, de fapt, nu are nici un respect pentru femeile uşoare, care accepta relaţii cu bărbaţi obligaţi, dar că persistă în viaţa ta pentru un singur motiv: sex, doar pentru sex, fiindcă orice bărbat intra mai devreme sau mai târziu în aşazisa criză de la 40 de ani , criză care îl poate ţine tot restul vieţii şi atunci, de ce să nu profite de o femeie frumoasă, inteligentă dar singură şi atât de deschisă şi disponibilă fundamental! despre care nu doreşte să afle mai nimic şi de la care nu doreşte mai mult decât disponibilitate, erotism, sexualitate, punct. Dacă aceasta îl acceptă, atunci este proastă sau curvă dar nu contează, oricum nu îi aparţine decât sexual şi asta e perfect!
Continuând această relaţie nepotrivită, cu singuranţă vei avea alte momente când, înfuriată şi nemaisuportând atitudinea sa ireversibilă, vei indrăzni să gândeşti/ să crezi/ să simţi că, (de ce nu!), bărbatul acesta este un gigolo nenorocit care se multumeşte cu o cafea ieftină şi că, pe vremurile astea de crizate (şi ele!!!) când hotelurile costă la fel de scump ca o vacanţă în Emirate, îi este comod să facă sex în casa ta, pe cheltuielile tale: de ce să te invite în decor străin unde te-ai putea simţi răsfăţată, sau cel puţin mângâiată; confortată şi nicidecum bucătăreasa amantului.
Vei avea momente în care vei rămâne siderată la reacţiile sale avare faţă de o simplă dorinţă a ta de a evada din casa în care nu mai vezi nimic în afară de un zid care creşte cu fiecare zi ce trece, patru pereţi înalţi şi reci, unde singurătatea urlă la tine clipă de clipă. Îl vei privi prostită şi cu siguranţă îţi vei spune că aceasta este ultima dată când îl asişti cum îşi muşcă buzele şi îşi roade unghiile gândind ce dezastru i se va întâmpla dacă prin absurd te-ar invita undeva, unde va fi obligat să dea bani pe apa caldă, pe apă!!!, pe spuma de baie, să plătească folosirea prosoapelor, uleiul şi crema de corp care costă exorbitant! Cel mai ieftin este să facă pe prostul! În cazul în care ţi-ai dori să petreci cu el o noapte la mare sau la munte va fi cu siguranţă plecat din ţară. Îşi va da chiar în petec vorbindu-ţi despre cutuma familiei sale de a merge vara la marginea lumii, nepăsându-i că te tratează ca pe o păpuşă gonflabilă, ca pe un ...obiect (obiect de satisfăcut mârlanii!)
Ba mai mult, dacă într-una din zile vei merge în să zicem magazinul al cărui patron este – pentru ca acolo l-ai cunoscut cumpărând două becuri colorate!!!- şi, vei dori să cumperi două becuri colorate sau chiar o veoiză sau un ventilator, vei rămâne frustă când ţi le va pune în braţe şi, în plus când vei plăti la casă, el nu îţi va da bon fiscal ci îţi va şopti la ureche “stai liniştită că ţi-am făcut discount şi le iei la pretul cu care vine din fabrică” în timp ce pe tine te apucă manicomia cu astfel de atingeri la demnitatea ta şi când de fapt el ţi-a umflat preţul aproape dublu, încât să acopere costul real al obiectelor dar să îi rămână şi lui destul, ca să îşi poată asuma condiţia de cocoş seara acasă, în faţa femeii cu care trăieşte şi care este atât de comprehensibilă şi lipsită de curiozităţi şi elementare întrebări!!! Căreia i-ar putea demonstra a nu ştiu câta oară că iată el nu pleacă oriunde de acasă ci la doar şi doar la servici unde produce bani pe care îi aduce acasă, ce expresii de joasă speţă!!!
Şi apoi, dacă tot te consideră o idioată disponibilă care nu pretinde niciodată nimic, de ce să nu profite din toate punctele de vedere de bunul tău simţ confundat cu naivitatea sau de ce nu prostia...
Acesta este riscul lumii din care vii, a educaţiei pe care o ai!!! Dacă te interferezi cu persoane din altă categorie şi te implici sentimental cu acestea, atunci asumă-ţi consecinţa.
Toate aceste gânduri şi multe altele vor continua să îţi macine nervii, existenţa. Îţi vei aminti despre acest tip de relaţie ca de una de compromis, fără temei, fără trăinicie, şi te vei simţi împovărată: vor interveni certurile, tu vei rabufni în cele din urmă fiindcă nu mai suporti să fii imorală, iar el ca să se apere va invoca o falsă moralitate.
Dacă îi vei reproşa că nu este capabil să ofere o floare, se va ofusca, va începe să zbiere la tine şi să îţi spună enervat că eşti o naivă, că nu înţelegi că de fapt el este un înger care nu te-a obligat să te încurci cu el dacă nu îţi convenea. Dacă îi vei da semne de nemulţumire privind veşnicul consum pe care îl produce în casa ta fără să îi pese de costuri, va găsi neapărat argumente să îţi strige că el este un gentlemen care nu oferă nimic femeilor ca să nu le jignească.
Or, dacă îi vei aduce la cunoştinţă că ştii cum umflă preţurile, se va enerva cumplit şi doamne fereşte să nu devină violent...
Cel mai indulgent moment al relaţiei va putea fi acela în care, îi vei spune elegant că nu mai ai bani pentru bere gratis iar el sau va spune că nu-i nimic oricum are bere acasă sau, jignit se va duce... noua cu a branzei ...
Până la urma urmei de ce toate aceste frământări ale unei femei singure??? Poate tocmai datorita nesiguranţei pe care o simte în preajma oricarui bărbat, fie el obligat sau neobligat, fie el liber sau pasager, nesiguranţei în faţa lipsei de autoresponsabilizare şi respect... Îţi vor trece anii, visurile, viaţa.
Cei mai mulţi bărbaţi nu renunţă să îţi pună în practică aventura inedită a vieţii lor şi, atunci, cu orice preţ par să calce pe cadavre, se comportă ca nişte mitocani care nu sunt in stare sa rupă o floare din parc spre a o oferi femeii de care s-au îndrăgostit sau de care... vor să profite!
Alţii, dimpotrivă, devin excentric de generoşi, aruncă cu coşuri de flori, cu maşini, case, pentru o săptămână de... destrabalare în braţele unei femei frumoase, mai frumoase sau mai tinere decât soţia, concubina, logodnica, mama copiilor săi.
Deseori această femeie frumoasă şi liberă, va fi părăsită curând sau va fi purtată în cele mai fericite cazuri către...altar, devenind fericită şi cea mai iubită din lume. Până când?????
Ce fel de oameni suntem... Ce fel de oameni singuri suntem, ce fel de oameni săraci sau bogaţi suntem?
Fiecare om, deşi Dumnezeu îi arată căile decenţei, se încăpăţânează sau nu are organ să perceapă divinul, umanul, să distingă binele de rău, să aleagă binele în defavoarea răului...
Trăieşti cum gândeşti sau gândeşti cum trăieşi!!!
În secolul aproape 30 bărbaţii , inferiori numeric femeilor, încă trăiesc cu ideea preconcepută că pot dispune de viaţa acestora. O mare parte din femeile acestei lumi se supun fără să li se ceară.Sau poate nu li s-a insuflat dorinţa de a stroluci. În fond unica menire a unui bărbat adevărat este să îţi fie suflet pereche şi să te facă să străluceşti.
O frumoasa poveste de dragoste intre două persoane de sex opus, indiferent de apartenenţa lor legitimă exclude acte compromiţătoare .
În mod general, femeile sunt atrase de frumuseţea şi farmecul unei relaţii, în timp ce barbaţii –cei mai multi dintre ei- atunci când descriu o femeie frumoasă, fascinantă, văd în ea doar... erotismul. Când la o bere, descriu prieteniloro femeie frumoasă, ei fac referinţe la părul lung eventual la cârlionţii rebeli care incită la senzualitate şi sexualitate, la zâmbetul larg - primitor, la privirea profundă şi provocatoare, la picioarele lungi nesfârşite...
*******************************************************************
*) www.adriansuciu.ro
ADRIAN SUCIU
MITOLOGII AMÂNATE
„ aş redacta o nouă mitologie
despre dragoste:
ador să-ţi număr hainele dimineaţa
despre război:
să nu ne încurce în pat
despre beţie:
unii scuipă prin cîrciumi
cum ar scuipa în burţile mamelor
ai cunoscut doar bărbaţi care pleacă
nici unul nu şi-a pus pentru tine
sufletul de duminică
n-a fost de partea ta
n-a desenat rochii
în care să arăţi ca o regină polară
chiar şi veştile de la ei spun
doar că nu e uşor
să trăieşti
cu amintirea atîtor taxiuri
trecutul umblă toată ziua pe străzi
sînt multe feluri în care se vede
mereu dai peste cineva de atunci
de parcă timpul ar fi un şir de nimicuri ieftine
dăruite din obligaţie
cred că înfrîngerea sîngelui e o boală
să te rogi într-o limbă pe care n-o ştii
să-ţi lingă mîinile cîinii bătuţi
toţi supravieţuim unui număr
de întîlniri neprevăzute ”
*******************************************************************
Fiecare persoană umană, bărbat sau femeie, poate accepta o(rice tip de) relaţie cu o(ricare) altă persoană, inclusv o relaţie intimă şi aceasta, indiferent de legitimităţile lor, dacă există dragoste, dacă există iubire!; altcumva, lucrurile se complică, devin aparţinătoare unui alt context: trebuie să îţi asumi apartenenţa la o anume categorie socială, ca să te poţi implica în relaţii nepotrivite !
“ Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce îmi place mie “- sună o expresie pe cât de veche pe atât de adevarată!; adeseori atât de adevarată încât persoane din mariaje fericite, o iau razna, îşi neagă tot trecutul şi se aruncă în braţele imorale ale unei aventuri care poate deveni o incalificabilă rătăcire fără întoarcere sau, mai poate deveni -de ce nu, o superbă şi profundă poveste de dragoste până la adânci batrâneţi sau, în cele mai frecvente şi parcă eterne cazuri – se poate chiar transforma într-un joc dublu, o viaţă dublă în fond, pe care individul o duce pentru că îi place sau pentru că nu are încotro fiindcă, de cele mai multe ori, mariajul poate avea în joc o avere considerabilă care, scindată pe principiul de imparţeală a bunurilor comune dobândite pe timpul căsătoriei, ar aduce... mari dezastre, mari dureri de cap ori s-ar risipi sau ar intra pe mâini străine şi atunci, consolativ, fiecare dintre soţi preferă să aleagă drumuri paralele căsniciei lor, fără să provoace ruptura legală între ei; să caute şi să găsească persoane fără prea mari pretenţii astfel încât, să se întorcă acasă satisfăcuţi fizic şi fără să prejudicieze cumva bugetul familiei cu cheltuieli extraconjugale... care să ducă la faliment draga lor căsnicie de-o viaţă...
Mult mai expuşi la riscuri conjugale sunt/devin barbaţii!! Din două simple motive irefutabile: unul determinat din însăşi structura lor (ca specie !!!!) iar cel de-al doilea datorat însuşi faptului că, ei, bărbaţii sunt în inferioritate numerică, mai ales în acest secol …de jale!!!
Se scrie adeseori despre scenariul de adulter al barbatului căsătorit, adică obligat, care, însetat de aventură, are la bază întotdeauna criteriul estetic, secondat de visul acut de a explora/exploata sexual o femeie frumoasă, în cele mai multe dintre cazuri singură, într-o atmosferă erotică neaparat complet diferită de cea conjugală, unde să se afle în incontestabilă siguranţă şi linişte deplină, unde să stea cât vrea şi să i se ofere cel puţin cât vrea, deşi pentru toate acestea nu face nimic, aşteptările sale conducând la drepturi pe care şi le arogă fără să gândească la asumarea (şi, fireşte, implict a) unor obligaţii cel puţin morale.
Cu toate acestea, la fel de iresponsabil devine şi faţă de soţia sa, de familia sa, iar dacă femeia explorată ar îndrăzni să dea semne de posesivitate, atunci în el se va trezi brusc autodefensiva, instinctul său de mascul îndreptăţit, sumbra condiţie a omului ofensat când i se cere, el obişnuit doar să i se dea şi, peste toate acestea, incredibil, imaginea soţiei minţite şi înşelate îi va trezi brusc -uitând de adevăratul paradis în care a poposit pasager-, criteriul calităţilor sufleteşti ale femeii căruia aparţine, care îl aşteaptă acasă cu obişnuita ciorbă caldă şi brusc va deveni învăluit de compasiune pentru femeia tradată, milă, sau ocrotire ca să nu spun tolerare /acceptare în preajma sa a unei fiinţe cu atitudine de căţeluş blând care răspunde la comezi, nu pune (prea multe) întrebări, nu cere fiindcă prin legitimitate i se oferă cel puţin nuanţa de cuplu...
Să nu te îndrăgosteşti niciodată de barbatul care aparţine altei femei printr-un simplu act voliţional, prin instituţia căsătoriei, moral, material, spiritual, deci, fie el căsătorit, divorţat, separat, văduv, implicat!!!
Dacă totuşi se intamplă să te îndrăgosteşti pentru că nu ştii nimic din toate acestea sau, pentru că el se prezintă a fi un om liber, sau pentru că pur şi simplu nu îţi pasă fundamental atunci asumarea oricărei consecinţe îţi aparţine în întregime!
Va trebui să te umileşti! Dacă poţi!
Să nu cumva să îndrăzneşti să te consideri preferată! Să nu cumva să te încerce sentimentul că eşti aleasa vieţii lui. Nu ai dreptul să te consideri unică în viaţa acestui bărbat şi nicicidecum să consideri că ai invins în faţa altei femei care posibil mai există în viaţa acestuia şi care fireşte, nici nu te cunoaşte sau, dacă –negreşit- va afla de existenţa ta în viaţa lui, te va considera cel puţin imorală, dar cu siguranţă va găsi prilej să îţi strige că eşti o nenorocită, o trădătoare o... curvă, sau – în funcţie de educaţia absorbită- să îţi sară în cap.
Va trebui să te înarmezi cu nesimţire?, cu indolenţa?, pentru a-ţi satfisface şi duce la bun sfârşit viciul de a te abandona unui barbat incert, obligat? Pe care ai început –fără motiv, desigur, să îl iubeşti? Va trebui să ai întotdeauna la indemână explicaţii pentru tine însăţi?, va trebui să suporţi atitudini, bârfe, bănuieli, injurii, clasamente; să suferi pentru atâtea lucruri, să trăieşti convieţuind cu prejudecăţile celor din jur despe femeile singure sau uşor abordabile – categorii în care cu siguranţă vei fi inclusă!?
În mintea ta -cu certitudine- se va da o lupta între faptul că în inimă ai flacăra dragostei (foc de paie?!?!?!) şi faptul că, barbaţul obligat care caută o relaţie discretă, confortabilă pe termen nedefinit(adică el dispune de simţurile, sentimentele, trăirile tale!!!), fără implicare morală, materială, socială, tratandu-te astfel ca pe un obiect, este de fapt un trecător ipocrit care în peregrinaţia lui, se opreşte pentru o clipă să îţi răvăşească mintea, inima, viaţa şi, în trecerea aceasta absurdă, neînţeleasă lăsându-ţi răni adânci în suflet, sentimentul vidului absolut, gustul amar pentru mult timp, fobia la repetivitate, inutilitate.
În plus, în mintea ta, în sufletul tău vor clocoti ca acidul sulfuric mii de intrebari:
Ce va crede el despre tine dacă îl accepţi în viaţa ta fără prea multe întrebări -în fond incomode-?
Daca întâmplător accepţi darurile sale, oare nu va considera că, pentru acest lucru l-ai lăsat să intre în viaţa ta? Dacă la primul/unicul buchet de flori pe care ţi-l oferă, tu te bucuri nespus, nu va crede oare că pentru gesturi de acest gen l-ai acceptat?, nu va crede oare ca aşa traieşti, agaţându-ţi viaţa de bărbaţi obligaţi, pentru a obţine avanataje, satisfacerea unor nevoi sociale sau materiale, etc ?, când de fapt tu, chiar respingi organic parvenitismul feminin şi criteriile româneşti ale acestuia, trăieşti demn şi vertical, poate suferind poate visând frumos într-o lume nepotrivită;
Ce vei crede tu despre el dacă te copleşeşte cu atenţii, cadouri, invitaţii irezistibile? Ce vei simţi faţă de acest om? Suspiciune? Măgulire? Dimpotrivă –jignire pentru că nu doreşti să te considere frivolă, uşor de definit şi obţinut?
Ce va crede însă, dacă tu nu accepţi micile sale favoruri, daruri? Ce vei simţi tu în aceste condiţii? Dacă refuzul tău îl va răni? Dacă respingerile tale vor fi interpretate? Ce trebuie să faci să dovedeşti că eşti o persoană umană?
De ce oare persoanele umane trebuie să dovedeasca aceasta? Oare nu tocmai pentru simplul motiv că umanul s-a deteriorat sub praf de manele şi prostituare iedită a speciei umane?
Dar, despre el, ce vei crede in schimb tu, dacă îţi intră în casă, o dată, de două ori, de trei ori - de fiecare dată conform unui penibil ritual: el solicită să vină, tu accepţi, el vine, tu deschizi, el intră, se dezbracă de la uşă, se aruncă sub duşul tău, se aruncă în patul tău, ca la hotel - un hotel pe care îl plateşti tu, şi în care el vine în hainele de servici, cu mâna în buzunar, încălţat, transpirat, înfierbântat de dorinţă, se aşează la masa ta –pentru că tot este ora cinei- luaţi cina împreună, întotdeauna plătită de tine; alteori bea ceaiul tău, cafeaua ta, foloseste săpunul şi gelul tău de duş, prosoapele tale; se uita în frigider pe furiş în timp ce tu faci cafeaua şi devine brusc contrariat că nu ai intenţionat să îl aştepţi cu bere rece, devine brusc agitat, se uită la ceas, iese în hol să îşi sune nevasta/soţia/femeia cu care trăieşte, te(mai şi) supune unui spectacol ieftin în care eşti nevoită – în casa ta fiind, să rămâi de faţă- să îl asişti prostită, cum o minte pe femeia careia i-a jurat sinceritate şi iubire până când moartea îi va despărţi;
Deasemeni ce vei crede tu, când îş anunţă vizita telefonic, cu puţin timp înainte şi, în următoarele minute apare, dându-ţi peste cap programul (spălat, călcat, gătit, lucrări de la servici luate acasă, o întâlnire importantă de afaceri, vizita unei prietene dragi saua unei cunoştinţe care vrea să o ajuţi), în timp ce tu nu îl poţi contacta niciodată telefonic, nici când vrei să îl auzi, nici când simţi nevoia să vorbeşti cu o persoană apropiată, nici când vrei dovada unei iubiri pentru care tu te-ai putea sacrifica şi, iată chiar o faci, nici când simţi nevoia de mângâiere – la care parcă nici nu mai ai dreptul *) pentru că, ori eşti prea tânără şi ai mintea crudă şi te poţi confunda cu piţiponcărimea secolului “douăzecişiceva”, ori eşti prea bătrână şi lipsită de indecenţa şi nesimţirea suburbanului creat de atâtea dezbrăcate tinere celulitice, născute uzate, însetate de sex şi mai puţin de informare care bântuie piaţa erotică; ori eşti prea obosită, şi în fond urâtă, ori prea frumoasă pentru el şi atunci de ce să îţi doreşti ceva?! parcă nu ai avea suficient: inteligenţa şi frumuseţea cu care incomodezi sau pentru care devii susceptibilă că poţi obţine, câştiga sau atrage alt sau alt barbat, în fond acelaşi... Cât de mult seamănă bărbaţii între ei!!! Cât de mult şi izbitor şi crud seamănă între ei!!! Doar micile excepţii fireşte salvează de la moarte regula ...
Ce să mai spunem în situaţia în care amândoi ştiţi că el aparţine moral sau legal altei femei...
?Va trebui să îl iei aşa cum este: un om a carei prezenţă în viaţa ta nu te face mai puţin singură, mai puţin tristă, mai puţin nefericită, dimpotrivă!
Care este soluţia unei vieţi în doi în care eşti mereu singur?
Să nu pui prea multe intrebări, să nu îţi doreşti să rămână cu tine noaptea, nopţile, duminica, dumincile, în vacanţe, sau o viaţă!!!; să nu poţi să te întrebi de ce oare vine doar pentru sex şi niciodată nu îţi oferă o floare sau niciodată nu te întreabă dacă ai nevoie de ceva (până şi un străin care te întâlneşte zi de zi şi cu care schimbi două vorbe, dacă te vede abatută te întreabă:”te pot ajuta cu ceva”...
Va trebui să te limitezi. Oricum nu ai accepta ajutorul unui om obligat pentru că vei gândi că, ajutandu-te pe tine, atunci în mod sigur femeia legitimă sau femeia numarul unu din viaţa lui va fi privată de drepturi stabilite tacit între ei, că vor fi privaţi de drepturi legitime copiii şi mama copiilor săi.
Dacă vei fi tu femeia numărul unu, întotdeauna va exista o femeie în locul tău şi tot nu îţi va fi liniştită existenţa şi nici nici nivelul de serotonină suficient...
Şi atunci? Te vei mulţumi să speli pardoseala casei în urma lui, căci intră veşnic ... cu bocancii murdari în casa ta, în viaţa ta... să speli prosoapele, să dezinfectezi lenjeriile, să nu îndrăzneşti să discuţi cu cineva apropiat despre faptul că nu ştii mare lucru despre el, că aşa cum vine la tine, poate foarte bine –printr-o cutumă personală- să mai intre în casa şi a altor femiei(singure???); cât despre îndrăzneala de a-i cere să fie cu analizele la zi, sau a-l întreba despre asta, nici să nu te gândeşti... Poţi să rămâi gravidă căci, în mod sigur, ca şi în situaţia în care te-ar îmbolnăvi sexual , acestui ...străin nu îi va păsa că nu ai bani suficienţi să mergi şi să consulţi neapărat un ginecolog, căruia pe lângă o mulţime de bani pentru serviciile obstetrice vei fi nevoită să mai dai şi o groază de explicaţii şi, să îi suporţi întrebările şi mai ales sfaturile idioate puse/date de regulă în astfel de împrejurări, în astfel de cabinete femeilor singure...
Ce va crede barbatul altei femei despre tine dacă te arunci cu el in pat, imediat ce l-ai cunoscut, imediat ce a intrat pe uşa ta; or ce va crede dacă îl vei respinge, afişându-ţi principii şi pretenţii, încât îl vei inhiba şi va deveni frust, ridicol, dezgustător, încât nici nu mai ştii care dintre voi ar trebui să se simtă prost... Nu vei crede despre el că inhibat va rămâne la toate întâlnirile voastre, din ... hotelul tău, sau poate vei crede că ceva din aspectul tau fizic îl blochează făcându-l penibil pe bietul taur comunal, când poate, la nivel perceptiv, constientizarea frumuseţii tale îi îmbată frustrările încât nu mai devine în stare să îşi materializeze visurile erotice.
Mai grav este dacă în mintea lui va avea loc un întreg şi perpetuu proces de culpabilizare a ta ca fiinţă procreantă, dacă ar aduce direct sau indirect afronturi la adresa invocatelor tale preferinţe conform cărora el crede că te manifeşti diferit de la bărbat la barbat, fapt care de ce nu, poate fi adevărat în alt conext...
Un alt lucru important în tot acest iureş: toată viaţa –atâta vreme cât îl vei accepta în preajma ta, în patul tau- te vei lupta cu iritarea si dezgustul provocate de însuşi modul în care te salută : "salut draguţo!!! Am chef de tine"!!!, sau "bonjours madame …ce faci… ne vedem şi noi???"!!!sau…(Doamne fereste-ne pe noi şi păzeşte-ne de acest tip de salut :) « hai bonjoure »... sau : « Heeei, de ce nu răspunzi la telefon”, sau simplu:"buna !!! Ne vedem si noi sau eşti cu altcineva???"...
Măria Sa Cuvântul este atât de important în comunicarea verbală; familia lexicală are un rol important mai ales în asemenea relaţii bărbat-femeie!;codul bunelor maniere pe lângă legile interioare ale fiecărui individ este ghidul vital al individului în societate şi mai ales în relaţiile sale de orice tip: toate acestea sunt elemente de bază ale culturii individului, pe care dacă nu le răsfoim odată şi odată cel puţin o dată în viaţă ar fi necesar, pentru că altfel, devenim persoane iată, el care apraţin unei singure categorii sociale...
Şi aici nu-i frumos ce e frumos ci... e frumos ce trebuie!!!
Aşadar, cu astfel de saluturi/ salutări, vei considera că alesul tău nu te respectă, ba chiar mai rău : dacă ai prilej să asişti la felul în care salută alte femei: "sarut mana!" vei înţelege că, nu doar respect nu are pentru tine ci şi desconsiderare.
Cu siguranţă într-un târziu vei pune punctul pe “i”. Vei decide să rupi relaţia cu acest ... nimeni.Mai ales că ai deja convingerea că este şi un impotent frustrat, un mitocan peste care a dat norocul întâlnindu-te, un crizat care a făcut o obsesie pentru frumuseţea ta fizică (frumuseţea sufletească nu este importantă în relaţii pasagere vulgare!!!), care a făcut chiar o pasiune arogantă pentru tine şi, te vei simţi în sfârşit ofensată că, deşi nu este îndrăgostit de tine şi nici nu va fi vreodată, ce să mai spunem de faptul că, evident, acest nimeni nu te va iubi niciodată (fiind un misogin care urăşte femeile inteligente şi frumoase) a găsit teren slab în viaţa ta, în intimitatea ta, unde tu îi permiţi să intre iar el vine să îşi vindece frustrările sau să se convingă pe sine ca(mai) este barbat, nepăsându-i că îţi consumă sufletul, timpul(iată cum îţi trec anii!!!), principiile, regulile morale, viaţa, etc.
Că vei pune punct coşmarului sau nu, cu siguranţă în oricare dintre situaţii, vei chiar putea crede că de fapt, asta meriti: desconsiderare, lipsă de repect -pentru că vrei nu vrei ai devenit- eşti deja o femeie frivolă devreme ce nu poţi să îţi apropii un bărbat singur pe care să îl iubeşti, pe care să îl păstrezi, căruia să îi fii unica femeie din viaţa lui şi să nu te încurci cu bărbatul care aparţine altei doamne; vei putea crede că meriţi acest dezinteres faţă de atitudinile tale sincere, faţă de excesul tău de disponibilitate, lipsa ta de prudenţa....
Dacă nu vei pune piciorul în prag, vei continua să trăieşti momente în care tu însăţi te vei autodesconsidera şi (auto-)culpabiliza, gândind că, omul chiar este un domn la locul său, pe care - de fapt - tu l-ai provocat şi care, într-un moment de slăbiciune s-a îndragostit de tine şi că el, de fapt, nu are nici un respect pentru femeile uşoare, care accepta relaţii cu bărbaţi obligaţi, dar că persistă în viaţa ta pentru un singur motiv: sex, doar pentru sex, fiindcă orice bărbat intra mai devreme sau mai târziu în aşazisa criză de la 40 de ani , criză care îl poate ţine tot restul vieţii şi atunci, de ce să nu profite de o femeie frumoasă, inteligentă dar singură şi atât de deschisă şi disponibilă fundamental! despre care nu doreşte să afle mai nimic şi de la care nu doreşte mai mult decât disponibilitate, erotism, sexualitate, punct. Dacă aceasta îl acceptă, atunci este proastă sau curvă dar nu contează, oricum nu îi aparţine decât sexual şi asta e perfect!
Continuând această relaţie nepotrivită, cu singuranţă vei avea alte momente când, înfuriată şi nemaisuportând atitudinea sa ireversibilă, vei indrăzni să gândeşti/ să crezi/ să simţi că, (de ce nu!), bărbatul acesta este un gigolo nenorocit care se multumeşte cu o cafea ieftină şi că, pe vremurile astea de crizate (şi ele!!!) când hotelurile costă la fel de scump ca o vacanţă în Emirate, îi este comod să facă sex în casa ta, pe cheltuielile tale: de ce să te invite în decor străin unde te-ai putea simţi răsfăţată, sau cel puţin mângâiată; confortată şi nicidecum bucătăreasa amantului.
Vei avea momente în care vei rămâne siderată la reacţiile sale avare faţă de o simplă dorinţă a ta de a evada din casa în care nu mai vezi nimic în afară de un zid care creşte cu fiecare zi ce trece, patru pereţi înalţi şi reci, unde singurătatea urlă la tine clipă de clipă. Îl vei privi prostită şi cu siguranţă îţi vei spune că aceasta este ultima dată când îl asişti cum îşi muşcă buzele şi îşi roade unghiile gândind ce dezastru i se va întâmpla dacă prin absurd te-ar invita undeva, unde va fi obligat să dea bani pe apa caldă, pe apă!!!, pe spuma de baie, să plătească folosirea prosoapelor, uleiul şi crema de corp care costă exorbitant! Cel mai ieftin este să facă pe prostul! În cazul în care ţi-ai dori să petreci cu el o noapte la mare sau la munte va fi cu siguranţă plecat din ţară. Îşi va da chiar în petec vorbindu-ţi despre cutuma familiei sale de a merge vara la marginea lumii, nepăsându-i că te tratează ca pe o păpuşă gonflabilă, ca pe un ...obiect (obiect de satisfăcut mârlanii!)
Ba mai mult, dacă într-una din zile vei merge în să zicem magazinul al cărui patron este – pentru ca acolo l-ai cunoscut cumpărând două becuri colorate!!!- şi, vei dori să cumperi două becuri colorate sau chiar o veoiză sau un ventilator, vei rămâne frustă când ţi le va pune în braţe şi, în plus când vei plăti la casă, el nu îţi va da bon fiscal ci îţi va şopti la ureche “stai liniştită că ţi-am făcut discount şi le iei la pretul cu care vine din fabrică” în timp ce pe tine te apucă manicomia cu astfel de atingeri la demnitatea ta şi când de fapt el ţi-a umflat preţul aproape dublu, încât să acopere costul real al obiectelor dar să îi rămână şi lui destul, ca să îşi poată asuma condiţia de cocoş seara acasă, în faţa femeii cu care trăieşte şi care este atât de comprehensibilă şi lipsită de curiozităţi şi elementare întrebări!!! Căreia i-ar putea demonstra a nu ştiu câta oară că iată el nu pleacă oriunde de acasă ci la doar şi doar la servici unde produce bani pe care îi aduce acasă, ce expresii de joasă speţă!!!
Şi apoi, dacă tot te consideră o idioată disponibilă care nu pretinde niciodată nimic, de ce să nu profite din toate punctele de vedere de bunul tău simţ confundat cu naivitatea sau de ce nu prostia...
Acesta este riscul lumii din care vii, a educaţiei pe care o ai!!! Dacă te interferezi cu persoane din altă categorie şi te implici sentimental cu acestea, atunci asumă-ţi consecinţa.
Toate aceste gânduri şi multe altele vor continua să îţi macine nervii, existenţa. Îţi vei aminti despre acest tip de relaţie ca de una de compromis, fără temei, fără trăinicie, şi te vei simţi împovărată: vor interveni certurile, tu vei rabufni în cele din urmă fiindcă nu mai suporti să fii imorală, iar el ca să se apere va invoca o falsă moralitate.
Dacă îi vei reproşa că nu este capabil să ofere o floare, se va ofusca, va începe să zbiere la tine şi să îţi spună enervat că eşti o naivă, că nu înţelegi că de fapt el este un înger care nu te-a obligat să te încurci cu el dacă nu îţi convenea. Dacă îi vei da semne de nemulţumire privind veşnicul consum pe care îl produce în casa ta fără să îi pese de costuri, va găsi neapărat argumente să îţi strige că el este un gentlemen care nu oferă nimic femeilor ca să nu le jignească.
Or, dacă îi vei aduce la cunoştinţă că ştii cum umflă preţurile, se va enerva cumplit şi doamne fereşte să nu devină violent...
Cel mai indulgent moment al relaţiei va putea fi acela în care, îi vei spune elegant că nu mai ai bani pentru bere gratis iar el sau va spune că nu-i nimic oricum are bere acasă sau, jignit se va duce... noua cu a branzei ...
Până la urma urmei de ce toate aceste frământări ale unei femei singure??? Poate tocmai datorita nesiguranţei pe care o simte în preajma oricarui bărbat, fie el obligat sau neobligat, fie el liber sau pasager, nesiguranţei în faţa lipsei de autoresponsabilizare şi respect... Îţi vor trece anii, visurile, viaţa.
Cei mai mulţi bărbaţi nu renunţă să îţi pună în practică aventura inedită a vieţii lor şi, atunci, cu orice preţ par să calce pe cadavre, se comportă ca nişte mitocani care nu sunt in stare sa rupă o floare din parc spre a o oferi femeii de care s-au îndrăgostit sau de care... vor să profite!
Alţii, dimpotrivă, devin excentric de generoşi, aruncă cu coşuri de flori, cu maşini, case, pentru o săptămână de... destrabalare în braţele unei femei frumoase, mai frumoase sau mai tinere decât soţia, concubina, logodnica, mama copiilor săi.
Deseori această femeie frumoasă şi liberă, va fi părăsită curând sau va fi purtată în cele mai fericite cazuri către...altar, devenind fericită şi cea mai iubită din lume. Până când?????
Ce fel de oameni suntem... Ce fel de oameni singuri suntem, ce fel de oameni săraci sau bogaţi suntem?
Fiecare om, deşi Dumnezeu îi arată căile decenţei, se încăpăţânează sau nu are organ să perceapă divinul, umanul, să distingă binele de rău, să aleagă binele în defavoarea răului...
Trăieşti cum gândeşti sau gândeşti cum trăieşi!!!
În secolul aproape 30 bărbaţii , inferiori numeric femeilor, încă trăiesc cu ideea preconcepută că pot dispune de viaţa acestora. O mare parte din femeile acestei lumi se supun fără să li se ceară.Sau poate nu li s-a insuflat dorinţa de a stroluci. În fond unica menire a unui bărbat adevărat este să îţi fie suflet pereche şi să te facă să străluceşti.
O frumoasa poveste de dragoste intre două persoane de sex opus, indiferent de apartenenţa lor legitimă exclude acte compromiţătoare .
În mod general, femeile sunt atrase de frumuseţea şi farmecul unei relaţii, în timp ce barbaţii –cei mai multi dintre ei- atunci când descriu o femeie frumoasă, fascinantă, văd în ea doar... erotismul. Când la o bere, descriu prieteniloro femeie frumoasă, ei fac referinţe la părul lung eventual la cârlionţii rebeli care incită la senzualitate şi sexualitate, la zâmbetul larg - primitor, la privirea profundă şi provocatoare, la picioarele lungi nesfârşite...
*******************************************************************
*) www.adriansuciu.ro
ADRIAN SUCIU
MITOLOGII AMÂNATE
„ aş redacta o nouă mitologie
despre dragoste:
ador să-ţi număr hainele dimineaţa
despre război:
să nu ne încurce în pat
despre beţie:
unii scuipă prin cîrciumi
cum ar scuipa în burţile mamelor
ai cunoscut doar bărbaţi care pleacă
nici unul nu şi-a pus pentru tine
sufletul de duminică
n-a fost de partea ta
n-a desenat rochii
în care să arăţi ca o regină polară
chiar şi veştile de la ei spun
doar că nu e uşor
să trăieşti
cu amintirea atîtor taxiuri
trecutul umblă toată ziua pe străzi
sînt multe feluri în care se vede
mereu dai peste cineva de atunci
de parcă timpul ar fi un şir de nimicuri ieftine
dăruite din obligaţie
cred că înfrîngerea sîngelui e o boală
să te rogi într-o limbă pe care n-o ştii
să-ţi lingă mîinile cîinii bătuţi
toţi supravieţuim unui număr
de întîlniri neprevăzute ”
*******************************************************************
miercuri, 16 iunie 2010
IEŞIREA DIN MINŢI, poeme, Editura HELICON - Timişoara,1997
AUTOPORTRET(1)
...ne împânzeşte ruşinea, vă jur!
AUTOPORTRET
(2)
Încă o dată, cu această carte, mă simt mai săracă. Parcă îmi pierd umorul, destinul, ziua în care m-am născut; năravurile, înfăţişarea, graniţele, umbra, aripile, totul. În locul meu răsare un ulm. O grădină părăsită. Godot!
Duceţi-vă dracului, strig!; de ce nu mi se răspunde înzecit? Nu mi se răspunde ?!
Străinul care rămâne, poartă o robă sinilie, lungă, ponosită. Trece pe străzi, noaptea. Târziu. Nici măcar nu îl ocoleşte careva. Nici măcar nu se confundă, CU CINE SĂ TE CONFUNZI?
… pentru ce o carte în toată această mizerie?
Ne împânzeşte ruşinea, vă jur!!!
Viorica Ungureanu Bertea
era noastră, 1997
IEŞIREA DIN MINŢI
(I)
Se svoneşte că am înnebunit.
Îmi părăsesc în nopţi ticluite
sclavia. Mă risipesc. Pe străzi.
Ca un gând.Pătrund în liniştea
tuturor în chaosul în fond
dintre Cer şi Pământ.
Ei îmbracă haina fericirii când
aud ivărul în urmă-mi căzând.
îi ştii Doamne cine nu
îi ştie sunt roşi de ură
pe dinăuntru pe dinafară
atinşi de izul rătăcirii sunt,
Umbra mea le este povară!
unii -se înţelege- mă tot plâng
alţii se surpă râzând, Am pus
stăpânire pe Raiul lor aşa ceva
nu se poate ierta tocmai de aceea
mă va înghiţi Iadul curând.
Altcumva bântui clipele marilor
domni de rând amân zilele anii, nu
se ştie prin ce minune ţintaşii adorm
la trecerea mea prin Cuvânt până şi
capcanele scot vuiet de clopote când
mă apropii de ele nu încape îndoială
că mă hrănesc cu pulbere de stele.
până şi Mama nu mă mai recunoaşte
- la pieptul său strânge duminica
la plecare (în loc de ce a crescut)
un semn de întrebare- în urmă-mi las
în obrazul ei cute adânci şi ciucuri
de rouă fierbinţi, Dumnezeul meu este
-se ştie- Legea ieşirii din minţi
PORTRET NEBĂNUIT
, cel mai bogat poet din lume
sunt eu!, Trăiesc într-un palat
de foc. Am slujitori - nu îi ştiu
pe nume duc o existenţă anume :
Nu îmi găsesc în viaţă loc! Sunt cel
mai trist poet –se pare- când joaca
se preschimbă în joc: Îmi ţes orgolii
mari cu râvnă mă răzvrătesc nu
mă întorc la ce-am avut sunt
Doamne stâlpul de primejdii
al GENERAŢIEI GODOT.
Mare îmi este fericirea încât abia
pot să o duc. Oh! nu am parte
de duşmani atâţia cât mi-aş fi dorit
nici mila nu am cunoscut nici ura
în geam nu mi-a’nflorit cel mai
bogat poet din lume sunt eu
aşa cum nici nu aţi gândit
ştiţi voi că tinereţea mea e sila?
(mă rog, e bine că o ştiţi) deşi
aş fi putut să jur că visul ipocrit
va trece aproape nevăzut că rănile
îmi oblojiţi că sunt un om sărac
lipit or ironia lehamitea sunt fraţii
mei de cruce buni că moştenesc
cu îndârjire o pană stinsă între tăciuni
Doamne cum pot să vă ascund tocmai
acum când voi m-aţi redescoperit
INIMA MEA SĂ NU O IERTAŢI
inima aceasta a ta de când i s-a furat
visul se acoperă cu frunze şi crengi
tu vezi cum într’însa se înalţă
un chip sugrumat
niciodată nu îi răspunzi niciodată
nu o asculţi te prefaci numai că
o înţelegi, Învaţă-mă să mă ascund
-pare să strige- eu ştiu apele
în care toată viaţa te-ai scăldat
într-o altă zi îi aduci un alt vis
vin nopţile ea se tânguie ploile
mai apoi vor veni vor spăla
fericirea aceasta drămuită
cu neguri amesteacată
ROCADA
Numai păcatul meu urzit
cu migală se întoarce singur la mine
printre imagini pieptănate de regi
ca şi când morţii noştri se întorc
la casele lor ca atunci când rămânem
împietriţi sau plutim în visul pierdut,
ne schimbăm feţele albe între noi
braţele mersul râsetul povara.
Azi sunt. Mâine sunt. Nu am fost
întotdeauna astfel? Viaţa nu
era o goană în cerul alb
împărţea lumea împărţea
confuzii spulbera confuzii, Numai
păcatul meu se întoarce
singur la mine
SINGURĂTATE
rămâi tu în casa aceasta a mea să îţi auzi
oasele trosnind paşii scâlciindu-se de tăcere
povârnişul vieţii să îl ungi cu miruri şi miere!
rămâi tu aici unde pereţii se holbează la tine
vuietul lor este fibra cărnii tale durerea lor
- mustrarea ta echivocă, Rămâi tu în casa aceasta
unde inima îţi va urla ca un câine închis în
inima altui câine rămâi tu în casa aceasta
SINE
, neobosit te veghează.Cu palmele negre
sub semnul răbdării îţi atinge inima neagră
dincolo de sentimentul miop se deschid galerii
fugare, O foame absurdă te încearcă
un strigăt fără de care nu poţi trăi,
Un strigăt ca toate strigătele!
Neobosit te veghează îi îngădui prezenţa
absenţa ţi se face milă de viaţă îi vezi
continuu palmele negre cum
îţi învăluie inima neagră de sub privirile
tale se smulge dureros, un biet ins abatut.
Cutreera totul la strigatul
sau mut timpul se dilată vezi prin el limpede
prin existenţa lui şi mai limpede
ca printr-o pânză de doliu ca printr-o
pânză de nuntă mereu amânată, Oh
câinele din spatele uşii
te va sfâşia te va sfâşia. În sinea lui.
Se va aşeza de-a curmezişul în grumazul
tău te va sfâşia,
O!câine iubit o, câine iubit!
IERTAREA
Cât să mai înveţi să ucizi umbra aripa
cu care ţi-ai acoperit spinarea în nopţi-
le lungi geroase, Te voi iubi ca pe propria
mea mamă spuneai cum cineva iubeşte
speranţa cum cineva iubeşte liniştea
cât să mai înveţi cum să ucizi râsetul
sterp pasărea aceasta de care nu mai scapi
o alungi ea în mâinile tale făcute căuş
se cuibăreşte şi zace – poem molipsitor
cu faţa mânjită de urmele paşilor poem
condamnat adiere a ulmilor
în faţa grădinii părăsite,
Un om singur nu este iertat!!!
INSOMNII
într-o vreme atât de limpede înfloreau
alb casele negre Cântul nădejdii pe streşini
se prelingea pe marmura purpurie
a vieţii viaţa nu se mai sfârşea,
acum cineva te priveşte peste umăr altcineva
te scuipă în obraz până la capătul zilelor, trăirile
de care eşti mândru ţi se strâng vineţiu în jurul
ochilor Doamne într-o vreme cineva te împrumuta
fiecărei clipe acum cineva te răscumpără te întreb
pe tine locul tău este aici ţi-am pus pe umeri semnul
crucii mi-ai pus semnul crucii pe umeri locul tău
este aici?, Nu mai înfloresc umbrele gândurile
sborul este atât de încet cerul nu mai coboară
în cuvinte aripile mele sunt uscate şi reci
visez blestemul întors pe dos – strigăt
strălucind, Oh!pasul tău înfricat de pasul meu
înfricat ce se strecoară în urmă-i ca şi cum ar lovi
pe la spate dezmetecindu-mă dezmetecindu-te
CEI CARE ÎŢI IAU TOTUL
,vor cânta împotriva ta pietre de amnar
în nesăbuita-ţi inimă vor arunca vei afla
astfel dragostea lor utopică nemiloasă îţi vor
cădea în genunchi îţi vor descoperi faţa
de pietate robită vor alunga Duhul
Remuşcării din tâmpla ta
transparentă împietrită
pe podeaua casei
din lemn viu
te vor preface
în umbră
de păpuşă
cu suflet pustiu,
Dă-le tot ce ai nimic să nu opreşti aşteaptă
să se bucure fă-ţi lăcaş în surla unui asfinţit
vor lua din tine
fărâmă cu fărâmă
îndură-i liniştit!!!
peste un timp
te vor uita: e tot
ce o să-ţi rămână!
UN OM FĂRĂ CĂPĂTÂI
se surpă în oasele tale labirintul
luminii amintindu-ţi clipă de clipă
cine eşti, Raiul Iadul pe măsura ta.
Toată fericirea lumii o dai
în schimbul coamei de deal
isvorul cu cerb alb însetat ţi-e viaţă
şi moarte. Inima ta sat fără câini
se stinge încetul cu încetul când
cine ştie cine atinge perdeaua, Cine
ar mai păutea frânge spaima
aceasta de viaţă ce abia te învăluie
pregătindu-ţi parcă sfârşitul, O!,
pâlcuri albe aripile mele reci
despre care nu v-am vorbit
niciodatâ. Pâlcuri albe. Negre.
Roşii. Străvezii. Aripile
IEŞIREA DIN MINŢI
(II)
, sunt într-adevăr un om fără căpătâi!, trebuie
să o spun. Turma este pentru mine ca o mamă
vitregă, Mi-e silă de tot ce mă atinge nu
mă atinge dar îmi cere
pentru existenţă seamă
veţi râde în hohote dacă
o să vă spun că atunci când mama
aceasta te sărută pe frunte eşti
înfruntat toată viaţa fără doar
şi poate devii mielul rătăcit, Veţi plânge
dacă o să vă spun că între mine şi mine
există o înţelegere de netăgăduit,
Storc viaţa ca pe o rufă de tot
ce nu mai are. Vă încolţesc
cu privirile, Nevinovaţi. Optuzi,
Vă înconvoiaţi de spate
ca un semn de întrebare
SĂRBĂTOARE
îmbrăcat în gânduri cutreieri oraşul
de ceară te desfide viaţa îngenunchiată
în faţa ta şi îţi dă nume, Omule
scos din minţi orbul din tine
te interzice te ascunzi în propriul tău
mit orbul din tine te târăşte
prin pulberi albastre te ascunzi
în propriul tău mit în care rătăceşti
ca printr-o nesfârşită sărbătoare
o lumină piezişă cade peste chipul tău
întortocheat. În numele tău se spun
cuvinte grele ca apa ca plumbul cutreieri
oraşul de ceară robind aşteptările
robind speranţa firavă
PROCES
(I), mă apără promoroaca privirilor
voastre căzute pe povârnişul cetăţii
mă cutremură ca un strigăt
prin care trece cavalcada spre râuri
spre pleoapele murdare ale fericirii
spre încumetarea de a clădi la fel
de primejdios râsetul precum
hohotul de plâns, O bâlbâială
este viaţa!!! Fiecare tâmplă este
un zid. Fiecare clipă este un proces.
Orbii şi câinii sunt fraţi între ei, Crucea
ocroteşte meteahna crucea pe care
o porţi sub strigătul
ce te cutremură te apără
SISIPHE
1.
, pusnic auzul şi văzul deasupra lumii, Sisiphe
este în voi stă la pândă într-o mlaştină roşie
aproape ucigaşă aproape eternă năpădită
în somn de primejdii, Nu o să vă lăsaţi
mângâiaţi de Sisiphe nu o să vă lăsaţi trădaţi
de Sisiphe el îşi trăieşte di plan paradoxul
lui mă închin şi nu am încotro?!, Nu mi-l luaţi
pe Sisiphe bătrânul meu domn mă uită încet
în fiece zi lângă mine mă uită încetul cu încetul
cu imaginea mea despre mine pribeagă îţi spală
faţa mâinile faţa picioarele în visele lui
nici visuri nu sunt litanii îmi sunt
verbele sale călăuză. Oricând...
2.
am pătruns prin fereastra-i de onix, Urcă!
(ce mult m-am temut am urcat)
Urcă!Tu nu ai teamă în tine tu nu ai
teamă numai un vis de lumină. Câtă
orbire ! În fond ai parte în viaţă de mări.
Fără ţărm.Hăţişuri de foc
te împânzesc am urcat cine eşti
bătrânul meu Domn aş putea să îţi sărut
palma niciodată făcută căuş¬? cine eşti
străinul meu Domn alb ca varul, Nu
ai grijă să nu mă zdrobeşti?-înţelege-te
aşadar pe tine! - Zdrobire... ce este
aceea... Cine mi-a spus să nu uit?! Mă iartă
Sisiphe am pătruns prin fereastra-ţi
de onix am vrut să descopăr o lume
a clipei şi Doamne lumea aceasta iata
o am lumea aceasta sunt eu însămi strivită
de aurul ei sărman liman spulberat înţeles
Rupe-ţi privirile din clipa de pe urmă
iarta-te în tine închisă rămâi
într-o absenţă stângace
am râs am cântat a plouat chipuri
sfâşiate de clipă inimi strigând omeneşte
am văzut am tras zăvoarele storul fericirea
se ascundea în ziduri scâncetul ei cu mii
de voci svelte în carnea mea cuib îşi făceau
i-am deschis a intrat nu am avut încotro
m-a păzit credincios noaptea
se târa pe străzile lungi ziua pâlpâia
în oglinzi nesfârşite se despletea în
penumbre numele meu întemniţat
după propriilei legi, Eşti aici?
Sunt aici bunul meu Domn
Sisiphe. Ai pătruns te-au zidit întrebările
într-un ornic de ghiaţă
3.
lângă tine deoparte
imi clădesc ochiul
de stâncă
IEŞIREA DIN MINŢI
(III)
se svoneşte adesea că nici
nu exist!, tot ce vine dinspre
mine nu lege interioară
se cheamă, se spune că
i-aş urâ pe cei ce-şi cumpără
singuri flori şi de la o vreme
dau demonilor seamă.
Dincolo de târgul
încordării mă înrobeşte
o lege! A Predestinării
se mai spune că de fapt
aş exista dar că aş duce o viaţă
firavă fiindcă mă spânzur
de îndoieli şi răstălmăcesc
o stea bolnavă. O! Cât pe cerul
ferestrei mai răsare un strop
de viaţă din drămuitul soare
şi cât de tine Doamne
mă mai tem că existând
mă surp într-un blestem
eu nu exist într-adevăr,
sunt doar un biet Poem...
CET HOMME N’EST PAS DIABLE QU’IL EST NOIR
la fel de aspră fiecare zi te învinge când
peste marmura-i ascunsă Imnul Râsetului abia
se mai prelinge cine atunci ţi-ar mai putea un deget
lumina? în seară! când zidul creşte în tine
şi dă pe dinafară! Iluzii au înveninat lumina
câd tu ţi-ai părăsit şi cerul şi grădina
în trunchiul salciei din vis
o gură albă s-a deschis
prin care vei pleca întotdeauna
şi azi şi mâine ai să treci
spre zori desculţ în şoaptă
priporul către nori
nu vei găsi pe nimeni în Marile oraşe să îţi
înspăimânte freamătul din tâmplă să te arunce
într-o fântână atât de limpede şi adâncă Nu
vei găsi nu vei găsi pe nimeni
cât bezna împânzeşte maladivă trupul tău şi zei
supuşi se încălzesc la focul zdrenţelor din ceruri
în oase îţi urlă lupi albaştri, Cum eu dormeam pe
braţul tău murind nu vei găsi pe nimeni să moară
şi mai rău, L’enfant prodigue va cerne pe faţa ta
căirea un strat de frunze albe. Aceasta ţi-e trezirea.
MICILE TALE FALSE SĂRBĂTORI
aceleaşi chipuri viu colorate
pe care le-ai iubit toată viaţa
te ating te recunosc nu
te recunosc aceleaşi chipuri
te ademenesc te devoră
mestecându-te leneş cu fălcile lor
de plumb, ca şi când nu ar fi ele
în umbra propriului deget
arătător se ascund
te trezeşti în răstimpuri când
deja este prea târziu alergi
prin tuneluri de piatră
întotdeauna numărând măştile
din memorie - de fiecare dată
ies în plus – aceleaşi chipuri
pe care tu le-ai iubit toată viaţa
aceleaşi chipuri prefăcute
afundându-se în orbitele tale
îngânându-te rotunjindu-te,
Sfântă sărbătoare!
RĂZVRĂTIRE
ai putea avea o viaţă
a ta. O prăpădită de viaţă
pentru care să arunci
totul inconştient în beznă
nu auzi nu vezi
alergi doar
în susul odăii cade
seara şi tu alergi
în susul odăii
vine pe furiş
noaptea subţire
tu alergi în susul
în josul odăii, Zidul
se topeşte în sinea
lui zidul se înalţă
în sinea ta zidul
cu degetele desenezi în eter
semnul NU, mâinile caută
locul odihnei umane umerii
cad zgomotos oglinda nu
te mai vrea sforile reci ale
păienjenilor se leagănă
deasupra, Cu tine aici
era cineva. În casa aceasta
cineva vine pleacă şi nu
se mai întoarce, Ce spui
Doamne casa aceasta
IEŞIREA DIN MINŢI
(IV)
trag după mine clipa ba mută.ba surdă. ba oarbă.
duc cu mine un câine ba mut ba surd ba inclinat
să mă uite prins în capcanele vieţii
doar când m-am dat
cu duşmanul câinele
m-a scuipat în obraz,
Femeie sălbatică
rătăcind prin noianul
de umbre cum a apărut
în viaţa ta scârba
sentimentul acesta
conic soare otrăvit
corabie pe care
îţi duci zilele colibă
pierdută în hăţişuri
când şi când o lumină piezişă străbate fereastra
DIEU MERÇI
speranţa se stinge în tine
ultimul război psihologic
poartă în fond numele
tău , Cum să îngădui
cuiva să îţi mânjească
obrazul cu izul de miozotis
al respiraţiei sale. Demonul
îţi ghiceşte în palmă îţi râde
în nas tu ţii în ascuns luna
îţi plânge pe spate cerbii
de purpură te alungă din visuri
cu licăriri de viaţă, Cum
să îngădui cuiva să îşi
sădească în locul inimii
tale inima sa chiar şi pentru
o clipă să îţi împrumute
disperarea până şi atunci
Doamne te vei naşte dintre
strigăte până şi atunci
nu vei mai putea uita
CÂINELE
câinele este înlăuntrul
tău îndură acum liniştea
semiobscură în zori când
lumina va fulgera fereastra
odăii ciobite el va lua
numele făgăduinţei
va zdrobi râsetul blazat
privirea aprinsă respiraâia
ta oraşul de ceară symphonia
care ţi-a dat viaţă. Va suferi
de umilinţă Câinele
este înlăuntrul tău
te va târâ prin
cotloanele îngândurării
ani în şir
TRĂIESC ÎNTR-O SYMPHONIE
prisosinţă dragostea
mea ca pe o haină
de sărbătoare
te îmbrac, - Numele
tău l-am luat!
!!! să nu audă
mama ar plânge
zile în şir ar plânge
nopţi în şir Prisosinţă
marea mea dragoste
hăţişul tău creşte
în mine înalt vineţiu
atins de secetă spre o
graniţă peste care
ninge mereu nopţi
în şir zile în şir,
Et in symphonia ego
STATUIE
, pregăteşte-te să devii
statuie in bătaia privirilor
ipocrite din care s-a furat
până nu demult visul.
te voi închide în mine şi
nu te voi putea uita
pregăteşte-te să devii
statuie străini trecători
te vor pândi clipă de clipă
din luminişul iernii care
te ţine încă în viaţă
!, pregăteşte-te să devii
stauia până şi peste care
vor cădea anii vor pluti
speranţele încă vii
STARE
astăzi oraşul de ceară
este cu mult mai pustiu
cerul se întoarce pe dos
şi tu nu mai vrei să rămâi,
Cine te poate opri să nu
te pierzi în marea
de fantoşe ca într-un
ochi de rouă sticlos
în răstimpuri
ştiu te întorci
amuţeşti sau devii
tot mai străin,
Eu nu te privesc
cum se cuvine
de aceea oraşul
este tot mai pustiu
drumul tău către mine
tot mai mâlos când tu
pleci când tu pleci
oraşul se umple de chin
SCRISOARE MAMEI
(I)
Mamă,
doar noaptea se mai strecoară un foşnet.
Un chip. Ca acela din copilărie – hoinărea
pe o coamă de dealş când nu mai vroia
liniştea să îmi recunoască
Şi astăzi mai aud zbaterea
clipei paşii ce se apropiau de fereastra
deschisă spre râuri doar cântecul de leagăn
a rămas între noi îmi săgetează auzul
cu trecerea-i oarbă piezişă prin lucruri
în clocot de copite de cerbi, Mamă
foşnetul chapul trudit se încăpăţânează
să dormiteze adânc în privirile mele
SCRISOARE MAMEI
(II)
Mamă,
văd lumea cu o inimă
oarecare ca pe o noapte
strămutată peste timp
în care cineva ar putea
aştepta- cu degetele arse
clădind curcubee: speranţă
de soi în pântecul morţii
flacără surdă nelinişte
a somnului tău, Eşti tristă!
Calea Robilor s-a stins pe ruine-
le sale tresar păsări de smoală
chipuri deghizate
Mamă,
te-a părăsit viaţa
aceasta m-a părăsit
viaţa aceasta, Cineva
cade în genunchi
lângă tine…
POEM PENTRU COPIL
ce crudă bucurie
din creştet
se lasă în suflet
din suflet
în creştet
se înalţă
CRUŢARE
şi tu parcă eşti spânzurat
în bătaia vântului
cocoţat
în vârful piramidei
de ceară
sentiment idiot!-
lipsit de siguranţă
te urmăreşte precum
visul precum realitatea
pe care o refuzi
şi ea se târăşte
după tine lăsându-ţi
urme din care găseşti
o cale de ieşire la care
te întorci fără să vrei
false rugăciuni, Un susur
aspru te învinge
te cruţă te învinge
nimic nu ceri
învingător de-a lungul
vremii tale cât de singur
cât de singur te surprinzi
uneori te trezeşti
în vârtejul mulţimii
colorate alteori
repari ceea ce atât
de obosit ai refuzat
să înţelegi şi parcă
eşti spânzurat şi parcă
nu mai poţi recunoaşte
PEDEAPSĂ
(I)
tot ceea din tine se destramă
se stinge încetul cu încetul
dispare este viaţa un ţinut
cu cârtiţe roşii albastre verzi
ce scurmă în carnea ta
până la trezire până atunci
când eşti în stare să nu
te mai recunoşti
PEDEAPSĂ
(II)
adeseori îmi este ruşine, Am putut
să mă închid într-un cuvânt stârpit
am învăţat pe de rost mersul
înapoi Dumnezeu m-a vegheat
ca pe o certitudine a sa
cum să nu îţi fie ruşine când
atât de liber poţi fi ca pasărea
cerului or tu îngenunchiezi
la propria ta umbra oarbă
în timp ce lumea în jurul tău
prinde viaţă, Până şi de
clinchetul orei ce jupoaie
de vie clipa născută dintr’însa
îmi este adeseori ruşine
până şi de ireversibila inocenţă
cu care timpul se încumetă
să mă pedepsească
îmi este adeseori ruşine
PEDEAPSĂ
(III)
în fiecare zi
mă despart
de tine
pentru întotdeauna
PEDEAPSĂ
(IV)
el trece peste chipul meu zidit
el se preschimbă în ceea ce
întotdeauna nu am putut
să urăsc din piatra albă a vieţii
din piatra stearpă el stoarce
flăcările cu care mă hrăneşte
îmi scoate ochiul din frunte
îmi vorbeşte într-o limbă
pe care nu pot să o înţeleg
el stă între mine şi mine
când mă sting se bucură
adeseori mă striveşte
sub talpa aspră talpa
caldă binefăcătoarea
cruda talpă el îmi
desparte capul de trup
câtă durere atrage asupră-i
îmblânzindu-mă apoi după ani
şi ani de chin de pedeapsă
a iubirii el se preschimbă
în ceea ce întotdeauna
nu am putut să urăsc
REPETIŢIE GENERALĂ
sufletul
meu ca un suflet de mort
trupul meu ca un trup
de mort
Repetaţi: sufletul
meu negru astăzi
a ieşit din carapace
şi Doamne umblă
nebun prin oraşe
prin parcuri
pe străzi
Repetaţi: sufletul meu negru astăzi a ieşit
din carapace sufletul meu umblă nebun prin oraşe
sufletul meu negru ca un câine negru
Repetaţi: sufletul meu negru ca un câine nu
latră nu muşcă nu pretinde nu
Repetaţi: câine pripăşit repetaţi repetaţi
RĂTĂCIRE
1.
aşa credeam eu că totul
este să te închizi într-o
fericire solzoasă în râsete
seci ghemuit să asculţi
propriul tău foşnet
tremurul degetelor,
Frânghii albe despletite
sub cumpătul vieţii nimeni
să nu te recunoască aşa
credeam eu că cei fericiţi
nu au nevoie să exerseze
mersul în vârful picioarelor
întâmpinearea zilei ce
vine decenţa ademenirea
uciderea ei, Destin lepădat
în râpe de foc
2.
cine mă ridică de subsuori
la fereastră să văd lume
de cârtiţe verzi ce scurmă
Pământul şi Cerul îndelung
grăiesc omeneşte cine
mă ridică de subsuori
şoptindu-mi despre cum
se poate îmbrăca haina
existenţei ciuntite cine
aşa credeam eu că totul
este când cineva îţi cântă
dragostea răpusă
de symphoniile vieţii
târâtă sub nisipuri
în vârtej de furtună
acoperă-mi ochii Doamne
ochii împunşi cu ace de ger
cu săbii de foc
în lunga mea rătăcire
TAEDIUM VITAE
în tine descoperi adesea prăpăstii
adânci hăuri ce strigă nu uită
despart capul de trup descoperi
spaima liniştii adierea născută
din adiere pe care leproşii
o strigă sacadat ca pe numele
Mamei ca pe numele Mitului
Ruşinii sălăşuieşti o magherniţă
de inimă vis încâlcit mlaştină
vie prin gratiile degetelor
priveşti cerul desţelenit
cerul invadat de flăcări
pironit în jilţul de aur asculţi
ţipătul străin cum se rostogoleşte
în gâtlejul tău te sbaţi sub scoarţa
unui copac vegheat de stihia ştiută
ÎNGĂDUINŢĂ
seara vin hingherii să îţi jupoaie de vie
singurătatea îţi înghiţi nodul din gât
îţi ştergi dragostea din obrazul uscat
îţi vei asculta oasele urlând undeva
departe de tine seara vin hingherii
se holbează la tine te holbezi la ei
vai, gloria ruşinii mele spulberată
refuzi neputincios sunetul cuielor
bătute în tâmpla ta, Vine un timp când
nimic nu îţi este îngăduit auzi doar sgomotul
înfundat din ce în ce mai pierdut al cizmei
care te loveşte sec în stomac şi tremurul zilei nu
îl vei mai putea uita, Vei putea trăda? Şi tu
ÎMPĂCARE
, iar mie îmi trece
prin minte un vifor
cu păsări: Nu mai ştiu
dacă uneori am sburat
am răsfirat întunericul
gros m-am împăcat
cu mine aşa cum
sunt cum am devenit,
Această statuie de bronz
îmi apare mereu
în oglindă
îşi destramă
culorile visele
visurile inima
sa creşte în
pieptul meu
ca pe o năzuinţă
într-o deplină
sărbătoare eu
soarta i-o aleg
şi i-o cânt, Îmi trece
prin minte o iarnă
mai aspră ca iernile
toate cu vulturi de ger
sidefii pentru care
nimeni nu
suferă. Un dram
de uimire în realitatea
biciuită rostogolită
în neantul himeric
ÎNSINGURARE
(I)
înjghebat din zdrenţele
păpuşilor copilăriei mele
el era ca un rege
mă încumetam să îl ascult
îşi căuta adăpost, Ceea ce
curând ne va înghiţi este
marea ceea ce curând
ne va înghiţi este ţărmul
ceea ce se izbeşte de ţărm zgomotos este viaţa
când ţărmul geme înfundat
iar zdrenţele tale minunate
din care ai reclădit chipul
regelui acum pâlpâie
în vântul serii, Te slujesc
de atunci mă slujeşti
caut adăpost cauţi
adăpost marea ţărmul
se vor risipi
ceea ce se izbeşte de ţărm zgomots este viaţa
RUG(Ă)
astfel îi ştiu de multă vreme
cu toţii încă mă tot plâng, O!
Doamne nici să crezi nu îţi vine
în zile liniştite de mine cel
mai slab din lume om ei
s-au temut în ochiul lor
orbit de sete mă închideau
şi prefăcut mă mângâiau
ca pe o fărâmă de durere
mă spulberau apoi râzând
azi plugul îl rotesc în mine
să-mi are vecii când
şi când Oh!-numele mi-l ard
pe rug eu îi privesc eu îi aud:
e cea mai 'naltă rugăciune!
IEŞIREA DIN MINŢI
(V)
să îţi pierzi cumpătul adică să nu
mai conteze nimic din nimicul
vieţii ce în tâmple îţi bate
îţi hărţuie sinele urzit cu păcate
oh! Să îţi chemi pe nume
părinţii uitaţi lângă cumpăna
unui sat să le ceri să nu îţi mai
dea viaţă să îţi cearnă Destinul
neîndurat să tragi peste toate
acestea zăvorul să iubeşti din ce
în ce mai mult păienjenii orbi
curcubele nopţii sfânta părăsire
a rugului în pragul morţii
împânzit
de privirea
iubitei te stingi
ca o apă
senină trădată
de neguri la ceasul
trecerii în pustietate
a symphoniilor
răscumpărate
VERDICT: PLECARE
te răsuceşti în pântecul
clipei ca un ţipăt uşor
venit dinlăuntrul oglinzii
cum de suport să te aud
zvârcolindu-te până şi
din pricina albei ninsori
pe care eu o ştiu ruptă
din basm pe care tu
o vezi ca pe o namilă
albă ce îţi biciuieşte
existenţa, Până într-o zi
Doamne când
în pântecul clipei eu
voi sădi torţe albastre
roşii vineţii să mă bucur
de întoarcerea ta
ca un verdict
CEL MAI FERICIT
devii tremurul propriei
tale neputinţe sclavul
mâinelui definit abstract
ţesut cu visul tău dantelat
cu visul tău albăstrit, Devii
stafia păsării din fereastra
oarbă sborul ei încrucişat
în ploi sborul pe care atât
de mult l-ai iubit atât
de mult l-ai urât sclavul
tânjirii a ceea ce ţi-ar fi
putut guverna existenţa
devii tremurul propriei
tale neputinţe alteori
disperarea agonică
te înhaţă te mistuie
în pântecul ei dresat
mâinile îţi cad stoarse
de putere peste ochii
cu care vezi totul când
se cade să vezi totul
să uiţi totul să îţi
acoperi ochii ce păzesc
propria lor lumină
într-o bună zi umilinţa
decade într-o bună zi
până şi fericirea decade
până şi oaza de speranţă
machiavelismul turmei
spada coroana aşa se cuvine
să vezi să uiţi să păşeşti
grav peste lucruri
să pluteşti să uiţi că păşeşti
că pluteşti să înnoţi
în aerul greu şi să uiţi totul
să fii adică cel mai fericit
RECURS
e drept plâng în miezul nopţilor
pustii din pricina cuvintelor
străvezii (în faţa mea aşteaptă
o fantoşă cu ochi goi) trec
înspre zori în loc de eu drept noi
eu sunt peste tot în dreapta
deopotrivă în stânga – sus şi
deopotrivă jos şi mai ales mai
ales nimănuia de vreun folos
Cum să faceţi să scăpaţi
de umerii mei înalţi incomozi
şi de la o vreme înaripaţi
să nu vă mai bântui până şi
clipele profund personale până
şi izul cafelei amare, Câtă
nedreptate îndură pielea
Domniilor Voastre de mii
de carate (de la o biată
anecdotă aruncată într-un
biet sertar am ajuns să mă cred
banul Vostru de buzunar, Cum
să admiteţi trezirea mea
dimineaţa mult prea devreme
când în loc de ceai eu sorb din
dulcele-amar se-teme-nu-se-teme
doar câinilor străzii le cânt
din câtă viaţă câte poeme
In fapt : plâng şi râd fără
motiv în fiecare dimineaţă care
se pierde întotdeauna în ceaţă
adică duc existente unui măgar
care caută toată viaţa lui umbra
unui vis de purtat în samar
În drept: ciopârţesc cu răbdare
fiecare zi simţurile mi-au ajuns
pustii cuvintele străvezii
intrarea a devenit ieşirea din
viaţa aceasta cu ochi perfizi
altcumva cenuşii – sângerii,
Onorată Instanţă existenţa mea
care trece drept noastră are
un vădit caracter de circumstanţă
albastră dragostea Domniilor
Lor pentru mine-cea-întemniţată
in cuvant a fost –ce-i drept-
trădată de propria-mi aroganţă
şi a fost –recunosc- tulburătoare
doar eu nu am fost în stare
să simt cum ea curgea către Cer
dinspre Pământ chiar şi la
cea mai mică adiere de vânt
LEGI INTERIOARE
(I)
, aş putea să îţi spun totul despre
mine cea care de la o vreme port
haina clipei deşarte ţi-ar fi astfel
mai simplu să alcătuieşti această
existenţă ca o umbră de şarpe
te-ai putea dezbăra de neliniştea
mea sinilie plicticoasă până
într-o zi când nu vei mai putea
nici zu îndura şi te va cuprinde
disperarea îţi va curge noroiul
pe obraz pe buzele încremenite
într-o spaimă atât de sticloasă,
Este peste putinţă să îţi dezvălui
mila faţă de îngerii de care
ai fost trădat să îţi dezvălui golul
din inimă cu fiecare zi împrospătat
LEGI INTERIOARE
(II)
am ucis
imaginea mamei
şi încă imaginea
falsă a iubirii chipul din palmă
câinele din spatele uşii
mi-a rămas seara
încât ascult paşii ploii
pe streşini, Ştiu –cine nu
ştie!- târam după mine
ţinuturi mişcătoare fântâna
cu cumpănă frâul nădejdii
misterul ascuns sub pleoapa
atinsă de molima râsetului
scorbura tâmplei vuia
sub ruga izbânzii
până şi ţie numele
îţi pierdusem foşnetul
Doamne sub dezordinea
unui firesc trădat
, Cine nu ştie!- târam
după mine bolboroseala
blândeţii o siluetă fugară
îngropată în adâncul retinei
un cântec de leagăn: „vine
un timp vine un timp când
ţi se ia totul va trebui
să sosească şi vulturii
de pradă să se ascundă
în coşul pieptului tău”
GROAPA COMUNĂ
Nu mai ştii cine eşti încotro porţi
straie lungi sidefii tărcate se răsuceşte
în tine ca un cuţit în rană o bucurie
cu iz de durere cu iz de singurătate,
Acum firave chipuri alcătuiesc
lumea scârbită de atâta tăcere
puţin foarte puţin din tot ce ai fost
se mai distinge: fereastra aprinsă inima
spânzurată în ornic fiinţa ta de muţenii
cuprinsă!, De nu s-ar surpa cerul
sub aripi în genunea unei prăpăstii
de nu ne-am trezi alungaţi din propriile
marasme. Este o veşnicie de la zicere
la spunere de la blestem la supunere
de la visul trădat la fantasme
avid de răspunsuri
te întorci la gânduri-
le tale pe care abia
de le mai recunoşti
sunt nedeslegate
anodine, Ce s-a putut
alege din ele!!!Cum
au fost devastate!!!
au rămas ici colo
câteva semne rebele
ELEGIE
nu eşti tu
vinovat că îmi rămân
pictaţi în colţul gurii
anii adică respi Pământul
îmi sfarm gleznele de ygura
norilor plapuma nu mă mai
cuprinde îşi clănţăne nasturii
de speteaza patului fixat
anapoda în tavanul rotund
lumina opaiţului se scurge
în sus prin tavan la vecini
tocmai la caderea zorilor
nu tu eşti vinovat
că îmi priveşti cu teamă
cearcănele de sub ochi
şi minţi
îmi treci pragul fără
să vrei îmi săruţi
mâinile dintr-odată golit
pe dinăuntru te simţi
ne privim apoi îndelung
ca doi sfinţi!!!
Într-adevăr văd în tine străinul
adică nu îâi ating umărul nu
te drămuiesc te umplu de chin!
îţi simt răceala cum îndrăzneşte
să mă cuprindă găsesc de cuviinţă
să îţi alung imaginea într-o
oglindă or trebuie să îţi spun că
eu sunt înadins vinovată setea
mă încolţeşte ades şi beau înadins
înadins oglinda din paharul cu apă
IEŞIREA DIN MINŢI
(VI)
, saltul făcut spre a pierde
revolta emoţia amintirea
în timp ce mă alcătuiesc
pentru o nouă zi nu pot nu pot
să cred că te-am pierdut
cu firea cu puţinele vorbe
pe care le spuneai fascinat
de puţinele vorbe, Viaţa
îţi suflă pulbere în gură şi tu
trebuie să râzi trebuie
să te prefaci că ştii cine
eşti cine sunt
trebuie să te prefaci
că străluceşti că te rogi
la Templul din Cuvânt
freacă-ţi talpa aspră
de aspra podea făcând
drumuri lungi între
tine şi tine, Aşteaptă
şi tu în liniştea pierdută
să vină veşnicul mâine
vine un timp când nimeni nu
te iubeşte cu adevărat vine un timp
când până şi tu nu mai iubeşti
cu adevărat vine un timp când
propria ta respiraţie devine
propriul tău mare păcat
Pământul crapă urletul
tău stins este chiar ochiul
vulturului mort în capcană
până şi sângele tău amuţeşte
în trupul tău împovărat visul
se adânceşte în tine ca o rană
trebuie să alungi tot ceea ce
ţi se împotriveşte râsetul
clovnului plânsetul din harpă,
Nu pot nu pot să cred
că te-am ucis cu foşnetul meu
aspru ca o piatră pe inimă ca o
cruce, Oh foşnetul meu interzis!!!!
ÎNTOARCERE
te aud seara înnotând în cascada
râsetului la margini de oraş
te afunzi în clocotul rece tragi
după tine străzile lungi glaciale
odaia imensă şi goală, Îmi răsună
în timpane această fugă de viaţă
fugă de moarte gândul mie străin
te agăţi de malul abrupt
noaptea târziu te întorci
tragi după tine îndoiala
singură şi ea învinsă
altcumva suverană
ÎNSINGURARE
(II)
,nu aş putea să te înving
decât părăsindu-te Doamnă!!!
îi spuneam bea-ţi cafeaua amară
ca viaţa loveşte podeaua eu nu
îţi pot rosti numele niciodată nu
era alb cavarul regele
meu era alb ca varul
privirea îşi arunca
o dată de două de trei
ori prin odaia de ceară
pleca
întotdeauna
Nu aş putea să te rănesc decât
plângându-te e seară plouă
anapoda drumul e negru e seară
nu poţi pleca nu poţi rămâne
Domnule Rege
aş putea să te contemplu
îndelung , este o zi care
vine şi în care vei dori
să nu mă mai vezi
în ochii tăi, Doamnă
oh clipa aceea
îmi desprinde
capul de trup
dragostea devenea
mânia din care
coboram fiecare!
rămâi în alcovul croit în oasele
mele noaptea e lungă drumul
e negru plouă anapoda, Ploaie amară!!!
ÎNGENUNCHIERE
sau rupi jurămintele înnodate
între ele sau te apleci peste
speteaza nopţii spre a săruta
podeaua strălucind de singurătate
altfel nu îţi vei putea spăla
fruntea pleoapele bărbia cu
râsetul altădată înghiţit
împotriva vieţii există o altă
viaţă împotriva îngenunchierii
o altă îngenunchiere, Rămâi
în odaia roasă de privirile tale
roase la rândul lor de alte priviri
ascultă aşteptările
cum noaptea târziu
îşi zdrobesc creierii
de zid din pricina
altor aşteptări
IEŞIREA DIN MINŢI
(VII)
de la o vreme te trezeşti desţelenit
pui cap la cap ruina neclintirii
– tăcerea îngrozită schimbi
clipele între ele apoi te topeşti
în ochiuri de cer în ochiuri
de apă smerit iar umbra ta
rămâne atinsă de durere
arareori îndoielile se risipesc
sinele tăi hărţuit se cuibăreşte
în tine se smulge arar şi umblă
nebun prin oraş încât abia
te mai poţi îndura pe tine
ca pe propriul tău ucigaş
SINGURA CASĂ PUSTIE ÎN ORAŞ
este o linişte absurdă în lucruri, Ce
să mai spun despre condamnarea
la patru-pereţi-ucigaşi casa aceasta
a devenit în ascuns singura casă
pustie în oraş, Dintre miile de chipuri
imprecis ai cules am cules timpul
imaterial te-a ales dintre miile
de întrebări m-a ales în vâltoarea
mulţimii tu ai fost albul eu
întotdeauna negrul neînţeles,
oh, Domnule Câine casa aceasta
pustie este a noastră este singurul
loc unde pot să îmi ucid gesturile
în timp ce tu priveşti întotdeauna
absent prin fereastră ca şi cum nici
nu aş exista ca şi cum dacă totuşi
exist viaţa mea poate fi străvezie
poate fi stacojie libertatea sihastră
casa aceasta este singurul loc
unde pot să înnebunesc ştiindu-te
cum mă ascunzi cum te ascunzi
cu dificultate cum mă aperi
în felul tău de singurătate casa
aceasta are şi ea dreptul să se
prăbuşească altă casă te va primi
mereu îngăduindu-te oricum până
când pereţii ei or să te înghită
or să te mistuie şi în cele
din urmă or să te pustiiască
ÎNCRÂNCENARE
mai degrabă surzind mai degrabă
rupând cuvinte inventând iubirea
îţi spânzuri viaţa de norul crestat
arămiu, Cineva îţi porunceşte
să pleci deşi ar vrea să rămâi,
îţi porunceşte, Rămâi!- deşi
să te piardă ar vrea niciodată
nu îi vezi adevăratul chip
o! adevăratul său nume
vasal al clipei pământ
părăsit feudă în neguri
tu treci peste ochii săi falşi
el trece peste
ochii tăi sângerânzi
HOŢUL DE VISURI
o cât aş vrea să nu
mă iei drept o izbândă
un temei sub care
te ascunzi când vrei,
Să nu îţi speli păcatele
cu visul meu cel
dantelat eu însămi
marele păcat (de care
cine te-a legat?) şi
cât aş vrea să mai renunţi
să mă tot pierzi să
mă tot uiţi tu sclav
deopotrivă rege nu
te-ai opri ai tot alege:
te întregeşte aceeaşi
lege din care iei
din care dai din care nu
mai vrei să ieşi
e legea ta: o viaţă ai
şi cum pot eu să nu
te cred când ochiul
tău întemniţat îmi este
în noaptea rece pled
umbra ta ca o furtună
îmi este iarna foc
de paie, Dar cum pot
eu să dau din golul
imens ce mi-a rămas
înc’o leţcaie să-mi cumpăr
visul dantelat pe care
tu mi l-ai furat
IEŞIREA DIN MINŢI
(VIII)
ploaia aceasta vine în fiecare
toamnă freamătul ei alb
m-a sălbăticit nu se mai
recunoaşte pe sine amână
lunile anii ploaia aceasta
vine şi pleacă întotdeauna
în cerul mohorât istovit
de la o vreme m-a secătuit
de frunza căzută din zenit,
Dintre puţinele întrebări
fără răspuns care te ţin
în viaţă pentru înstrăinare
Doamne ştii în mine cum
răsare toamna care
credincioasă m-a slujit şi
am urât-o ca pe-o arătare!
UMBRA CA O FIARĂ
umbra a ceea ce sunt şi
niciodată umbra
a ceea ce am fost
cu speranţe malefice
te împânzeşte râde
la pieptul tău
cuibărită, Ştiu
–spuse el- tu nu
te sperii de umbre
de umbra a ceea
ce sunt de umbra
a ceea ce nu mai
sunt.O! dragostea
mea mitul meu
ruşinea mea
de-a lungul anilor
cu sârg urzită
eşti astăzi o apă
liniştită mâine
viespar în care
degetele ploii
au pătruns,
Spasmele gândului
te încălzesc, O!-
festinul! Implacabil
festinul nopţii ce
coboară în roşii
dantele să
îţi smulgă din
grumaz ghiarele
fiarei să te oprească
din plâns
EL
m-am cercetat vreme îndelungă
m-am răzgândit când şi când
pentru el care mă iubeşte care
mă alungă deşi îmi doarme
noaptea în gând am tot lăsat
fărâmă cu fărâmă din orgoliul
meu nemăsurat l-am pândit
îndeajuns l-am pândit el ştia
într-atât s-a surpat am vrut
să cred că îmi este milă de el
m-am răzgândit când ţi când
el pentru mine Cer el pentru
mine Pământ a tot vrut să fugă
să piardă iubirea mea ursuză
bolnavă am vrut să cred că
îmi este milă de el că anii
oricum s-au dus dragostea
mea i-a rămas totuşi gravă
Inima mea nu mai este.
Defel.El mă iubeşte .El
mă alungă. Şi nu mai
pot uita de el.
DUMINICĂ
eu pricina tristeşilor voastre mov
ce din greutate vai, nu şi-a pierdut
vă dezlănţuiesc privirile vi le port
târâş – grăpiş după rătăcirea-mi
prin Ţinut spre marea uimire
a lumii vă puteţi bucura de cuvinte-
le mele cele mai strălucitoare eu
anonimul declinului vindecat
de o iubire a voastră eu încă
piatra râului uitat în soare
aş putea să vă sărut
umărul la plecare
cu şoapta inimii
mele neîncrezătoare
ELHAOS
(I)
parcă şi acum îl văd – era
un cer de seară îi simţeam
respiraţia în obrazul meu
tâmpla îi pocnea în afară,
Era un vânt câlţos
zbătându-se în năvoade
mă cuprindea o nesfârşită
bucurie o nesfârşită durere
gândul şi-l despărţea în silabe
mă clădea ca pe un sens
al său cu o mie de mâini
cu şapte inimi mă privea
apoi prin şapte oarbe
ferestre cu o mie de ochi
mă privea mă striga
pe o mie de nume,
Elhaos cer de seară
ploaie albă risipită
prin frunze ascuns
la chip rupt de viaţă
deşert unde cuvintele
nu au stăpân
ELHAOS
(II)
până mai ieri până
mai ieri am clădit
dragostea ta pentru mine,
Într-o deplină libertate
te prefăceai că accepţi
într-o deplină ruşine,
Lumea aceea multicoloră
se ruinează sub ochii mei
ea astăzi te împânzeşte
cineva îţi aduce descântecul
îţi cere umbra să îţi vinzi,
Ia-o - îi spui! mocrila aceasta
înghiţind imaginile de care
mi-am legat dorul pleşuv
încă mai stăruie
Lumea aceasta multicoloră
te năruie în timp ce tu
o venerzi şi îi pretinzi
PIERDERE
câinele de zgură te-a uitat şi-a întors
dinspre tine încet privirea şi-a dat foc a ars
cu adevărat pentru tine abia azi începe
rătăcirea. Oh! Câinele el niciodată
câine câinele de zgură te pândea
dând din coadă în urmă-ţi fericit
rânjetu-i firav te rotunjea când
se cuibărea în ochiul tău smerit
chipul său în chipul tău trecea
liniştea din zborul neîmblânzit
peste un cer uitat se prăbuşea
câinele de zgură jeluia
la căpătâiul tău tu îi mângâiai
spinarea lungă el râdea în clocot
el se credea zeu astăzi
te-a pierdut tocmai astăzi
când i-ai spus pe nume
a uitat de pânda-i
a uitat de sine
IEŞIREA DIN MINŢI
(IX)
pântecul serilor te înghite nu
pot nu pot să îl mai opresc
pântecul acesta aş vrea să spun
că nu îl urăsc, Te bucuri nu
poţi să nu te bucuri ştiind
că cineva te trădează dar
pragul meu te naşte din nou
în casa aceasta te întorci împarţi
cu mine jumătatea mea de vis
jumătatea mea de clipă, O ruină
este viaţa ta zgâlţâită de verbe
o ruină este viaţa ta ieşită din minţi
RUGĂ FALSĂ
trebuie să aflaţi cât nu e prea târziu
că nu am obiceiul să iubesc oamenii
că nu îmi este deloc uşor să mă recunosc,
Trăiesc între ziduri de verbe sun un om
fără căpătâi îmi caut în cuvinte adăpost
trebuie să aflaţi totuşi că mă ascund
într-o existenţă stacojie în preajma
lucrurilor care nu vă plac şi care
sunt aidoma mie
Zugrăvite nezugrăvite
imaginile mele despre
voi cei dinlăuntrul
meu sunt Doamne
iatrtă-mă tăgăduite
Socotesc adeseori să termin
cu descumpănirea or tresar
ca din somn, Golită de milă
lovită de vis unită cu firea
o clipă mai târziu vă aud
cum stârniţi focul zdrenţelor
în care sălăşuiesc
o clipă mai târzium -trebuie
să ştiţi că mă răzvrătesc
PROCES
(II)
viaţa ta este legată de o făptură
fugară alcătuită pe îndelete
în roşii oglinzi (Trupul tău
amirosind a căldură înşeală
păru-i amirosind a frunze
de toamnă ucide) de obrazul
ei despodobit în zbuciumul
aspru încă depinzi îţi mai dă
străluciri cu cristale de rouă şi
venin te hrăneşte apoi te îngroapă
într-însa din vreme în vreme
în ascuns te răstălmăceşte
SÂNGE
trebuie să aflaţi cât nu e prea târziu
că cerul are ţărm şi marea plânge
în trestii visul devine Rai visul devine
Iad când pentru cei pe care îi iubeşti
bat înlăuntrul tău mii de clopote şi
mii de flăcări ard trebuie trebuie
să ştiţi cât nu este prea târziu că
viaţa mea este Iadul vostru Raiul
meu este viaţa voastră numai aşa
Cerul cu ţărm şi marea cu trestii
îmi rămân îmi rămân în fereastră
trebuie să plângeţi
uneori de la miezul
nopţii până în zori
trebuie
să mă suportaţi
aşa cum sunt şi
mai ales cum nu
sunt trebuie să
învăţ să mă învăţaţi
pe dinafară astfel
veţi fi foarte trişti
şi o să vă doară
miezul lucrurilor când îl află omul
plânge se umple de răni cerul cu ţărm
marea cu trestii sunt numai sânge
RUŞINEA
ne împânzeşte ruşinea vă jur ca o molimă
ruşinea nu ştiu dacă mi-aş duce la tâmplă
pistolul nu ştiu dacă aş strivi pe cineva
în picioare, Ne împânzeşte ruşinea cel
pe care îl iubeşti toată viaţa – e limpede-
nici urmă din el nu rămâne pe când
dincolo de zid un străin în zile şi nopţi
aşteaptă bucurii îţi aduce te învaţă
să treci peste viaţăşi moarte tu nu
îl vezi tu nu îl auzi, Cel pe care îl iubeşti
toată viaţa te uită păstrându-te lângă el,
Mă împânzeşte ruşinea vă jur ca o molimă
ruşinea nu ştiu dacă din viaţă rămâne tot
ce e bun nu ştiu dacă din viaţă rămâne tot
ce e rău ghemuit în propriile tale sensuri
trebuie să te priveşti mereu cu aceiaşi ochi
să ocoleşti mizeria ghiftuită de cuvinte
să ocoleşti umbra care te face de râs
când numai o parte din tine nu o ştii
pe de rost trebuie să te împânzească ruşinea
AUTOPORTRET
(3)
CUPRINS..............
C.val.T.I.se achită Uniunii Scriitorilor, cont 45106262 BCR+SMB
Editura HELICON
ISBN 973-574-347-7
Bun de tipar:19.05.1997
Apărut : 1997
Coli tipar: 1,50
Culegere şi paginare computerizate
Tiparul executat la S.C. „ Helicon” Banat S:A 1900 Timişoara, Calea Aradului 1
Tel.056-14 27 35, 14 27 72, 12 23 29
Telefax:056-19 03 29
sub comanda nr.365
DREPT DE AUTOR
...ne împânzeşte ruşinea, vă jur!
AUTOPORTRET
(2)
Încă o dată, cu această carte, mă simt mai săracă. Parcă îmi pierd umorul, destinul, ziua în care m-am născut; năravurile, înfăţişarea, graniţele, umbra, aripile, totul. În locul meu răsare un ulm. O grădină părăsită. Godot!
Duceţi-vă dracului, strig!; de ce nu mi se răspunde înzecit? Nu mi se răspunde ?!
Străinul care rămâne, poartă o robă sinilie, lungă, ponosită. Trece pe străzi, noaptea. Târziu. Nici măcar nu îl ocoleşte careva. Nici măcar nu se confundă, CU CINE SĂ TE CONFUNZI?
… pentru ce o carte în toată această mizerie?
Ne împânzeşte ruşinea, vă jur!!!
Viorica Ungureanu Bertea
era noastră, 1997
IEŞIREA DIN MINŢI
(I)
Se svoneşte că am înnebunit.
Îmi părăsesc în nopţi ticluite
sclavia. Mă risipesc. Pe străzi.
Ca un gând.Pătrund în liniştea
tuturor în chaosul în fond
dintre Cer şi Pământ.
Ei îmbracă haina fericirii când
aud ivărul în urmă-mi căzând.
îi ştii Doamne cine nu
îi ştie sunt roşi de ură
pe dinăuntru pe dinafară
atinşi de izul rătăcirii sunt,
Umbra mea le este povară!
unii -se înţelege- mă tot plâng
alţii se surpă râzând, Am pus
stăpânire pe Raiul lor aşa ceva
nu se poate ierta tocmai de aceea
mă va înghiţi Iadul curând.
Altcumva bântui clipele marilor
domni de rând amân zilele anii, nu
se ştie prin ce minune ţintaşii adorm
la trecerea mea prin Cuvânt până şi
capcanele scot vuiet de clopote când
mă apropii de ele nu încape îndoială
că mă hrănesc cu pulbere de stele.
până şi Mama nu mă mai recunoaşte
- la pieptul său strânge duminica
la plecare (în loc de ce a crescut)
un semn de întrebare- în urmă-mi las
în obrazul ei cute adânci şi ciucuri
de rouă fierbinţi, Dumnezeul meu este
-se ştie- Legea ieşirii din minţi
PORTRET NEBĂNUIT
, cel mai bogat poet din lume
sunt eu!, Trăiesc într-un palat
de foc. Am slujitori - nu îi ştiu
pe nume duc o existenţă anume :
Nu îmi găsesc în viaţă loc! Sunt cel
mai trist poet –se pare- când joaca
se preschimbă în joc: Îmi ţes orgolii
mari cu râvnă mă răzvrătesc nu
mă întorc la ce-am avut sunt
Doamne stâlpul de primejdii
al GENERAŢIEI GODOT.
Mare îmi este fericirea încât abia
pot să o duc. Oh! nu am parte
de duşmani atâţia cât mi-aş fi dorit
nici mila nu am cunoscut nici ura
în geam nu mi-a’nflorit cel mai
bogat poet din lume sunt eu
aşa cum nici nu aţi gândit
ştiţi voi că tinereţea mea e sila?
(mă rog, e bine că o ştiţi) deşi
aş fi putut să jur că visul ipocrit
va trece aproape nevăzut că rănile
îmi oblojiţi că sunt un om sărac
lipit or ironia lehamitea sunt fraţii
mei de cruce buni că moştenesc
cu îndârjire o pană stinsă între tăciuni
Doamne cum pot să vă ascund tocmai
acum când voi m-aţi redescoperit
INIMA MEA SĂ NU O IERTAŢI
inima aceasta a ta de când i s-a furat
visul se acoperă cu frunze şi crengi
tu vezi cum într’însa se înalţă
un chip sugrumat
niciodată nu îi răspunzi niciodată
nu o asculţi te prefaci numai că
o înţelegi, Învaţă-mă să mă ascund
-pare să strige- eu ştiu apele
în care toată viaţa te-ai scăldat
într-o altă zi îi aduci un alt vis
vin nopţile ea se tânguie ploile
mai apoi vor veni vor spăla
fericirea aceasta drămuită
cu neguri amesteacată
ROCADA
Numai păcatul meu urzit
cu migală se întoarce singur la mine
printre imagini pieptănate de regi
ca şi când morţii noştri se întorc
la casele lor ca atunci când rămânem
împietriţi sau plutim în visul pierdut,
ne schimbăm feţele albe între noi
braţele mersul râsetul povara.
Azi sunt. Mâine sunt. Nu am fost
întotdeauna astfel? Viaţa nu
era o goană în cerul alb
împărţea lumea împărţea
confuzii spulbera confuzii, Numai
păcatul meu se întoarce
singur la mine
SINGURĂTATE
rămâi tu în casa aceasta a mea să îţi auzi
oasele trosnind paşii scâlciindu-se de tăcere
povârnişul vieţii să îl ungi cu miruri şi miere!
rămâi tu aici unde pereţii se holbează la tine
vuietul lor este fibra cărnii tale durerea lor
- mustrarea ta echivocă, Rămâi tu în casa aceasta
unde inima îţi va urla ca un câine închis în
inima altui câine rămâi tu în casa aceasta
SINE
, neobosit te veghează.Cu palmele negre
sub semnul răbdării îţi atinge inima neagră
dincolo de sentimentul miop se deschid galerii
fugare, O foame absurdă te încearcă
un strigăt fără de care nu poţi trăi,
Un strigăt ca toate strigătele!
Neobosit te veghează îi îngădui prezenţa
absenţa ţi se face milă de viaţă îi vezi
continuu palmele negre cum
îţi învăluie inima neagră de sub privirile
tale se smulge dureros, un biet ins abatut.
Cutreera totul la strigatul
sau mut timpul se dilată vezi prin el limpede
prin existenţa lui şi mai limpede
ca printr-o pânză de doliu ca printr-o
pânză de nuntă mereu amânată, Oh
câinele din spatele uşii
te va sfâşia te va sfâşia. În sinea lui.
Se va aşeza de-a curmezişul în grumazul
tău te va sfâşia,
O!câine iubit o, câine iubit!
IERTAREA
Cât să mai înveţi să ucizi umbra aripa
cu care ţi-ai acoperit spinarea în nopţi-
le lungi geroase, Te voi iubi ca pe propria
mea mamă spuneai cum cineva iubeşte
speranţa cum cineva iubeşte liniştea
cât să mai înveţi cum să ucizi râsetul
sterp pasărea aceasta de care nu mai scapi
o alungi ea în mâinile tale făcute căuş
se cuibăreşte şi zace – poem molipsitor
cu faţa mânjită de urmele paşilor poem
condamnat adiere a ulmilor
în faţa grădinii părăsite,
Un om singur nu este iertat!!!
INSOMNII
într-o vreme atât de limpede înfloreau
alb casele negre Cântul nădejdii pe streşini
se prelingea pe marmura purpurie
a vieţii viaţa nu se mai sfârşea,
acum cineva te priveşte peste umăr altcineva
te scuipă în obraz până la capătul zilelor, trăirile
de care eşti mândru ţi se strâng vineţiu în jurul
ochilor Doamne într-o vreme cineva te împrumuta
fiecărei clipe acum cineva te răscumpără te întreb
pe tine locul tău este aici ţi-am pus pe umeri semnul
crucii mi-ai pus semnul crucii pe umeri locul tău
este aici?, Nu mai înfloresc umbrele gândurile
sborul este atât de încet cerul nu mai coboară
în cuvinte aripile mele sunt uscate şi reci
visez blestemul întors pe dos – strigăt
strălucind, Oh!pasul tău înfricat de pasul meu
înfricat ce se strecoară în urmă-i ca şi cum ar lovi
pe la spate dezmetecindu-mă dezmetecindu-te
CEI CARE ÎŢI IAU TOTUL
,vor cânta împotriva ta pietre de amnar
în nesăbuita-ţi inimă vor arunca vei afla
astfel dragostea lor utopică nemiloasă îţi vor
cădea în genunchi îţi vor descoperi faţa
de pietate robită vor alunga Duhul
Remuşcării din tâmpla ta
transparentă împietrită
pe podeaua casei
din lemn viu
te vor preface
în umbră
de păpuşă
cu suflet pustiu,
Dă-le tot ce ai nimic să nu opreşti aşteaptă
să se bucure fă-ţi lăcaş în surla unui asfinţit
vor lua din tine
fărâmă cu fărâmă
îndură-i liniştit!!!
peste un timp
te vor uita: e tot
ce o să-ţi rămână!
UN OM FĂRĂ CĂPĂTÂI
se surpă în oasele tale labirintul
luminii amintindu-ţi clipă de clipă
cine eşti, Raiul Iadul pe măsura ta.
Toată fericirea lumii o dai
în schimbul coamei de deal
isvorul cu cerb alb însetat ţi-e viaţă
şi moarte. Inima ta sat fără câini
se stinge încetul cu încetul când
cine ştie cine atinge perdeaua, Cine
ar mai păutea frânge spaima
aceasta de viaţă ce abia te învăluie
pregătindu-ţi parcă sfârşitul, O!,
pâlcuri albe aripile mele reci
despre care nu v-am vorbit
niciodatâ. Pâlcuri albe. Negre.
Roşii. Străvezii. Aripile
IEŞIREA DIN MINŢI
(II)
, sunt într-adevăr un om fără căpătâi!, trebuie
să o spun. Turma este pentru mine ca o mamă
vitregă, Mi-e silă de tot ce mă atinge nu
mă atinge dar îmi cere
pentru existenţă seamă
veţi râde în hohote dacă
o să vă spun că atunci când mama
aceasta te sărută pe frunte eşti
înfruntat toată viaţa fără doar
şi poate devii mielul rătăcit, Veţi plânge
dacă o să vă spun că între mine şi mine
există o înţelegere de netăgăduit,
Storc viaţa ca pe o rufă de tot
ce nu mai are. Vă încolţesc
cu privirile, Nevinovaţi. Optuzi,
Vă înconvoiaţi de spate
ca un semn de întrebare
SĂRBĂTOARE
îmbrăcat în gânduri cutreieri oraşul
de ceară te desfide viaţa îngenunchiată
în faţa ta şi îţi dă nume, Omule
scos din minţi orbul din tine
te interzice te ascunzi în propriul tău
mit orbul din tine te târăşte
prin pulberi albastre te ascunzi
în propriul tău mit în care rătăceşti
ca printr-o nesfârşită sărbătoare
o lumină piezişă cade peste chipul tău
întortocheat. În numele tău se spun
cuvinte grele ca apa ca plumbul cutreieri
oraşul de ceară robind aşteptările
robind speranţa firavă
PROCES
(I), mă apără promoroaca privirilor
voastre căzute pe povârnişul cetăţii
mă cutremură ca un strigăt
prin care trece cavalcada spre râuri
spre pleoapele murdare ale fericirii
spre încumetarea de a clădi la fel
de primejdios râsetul precum
hohotul de plâns, O bâlbâială
este viaţa!!! Fiecare tâmplă este
un zid. Fiecare clipă este un proces.
Orbii şi câinii sunt fraţi între ei, Crucea
ocroteşte meteahna crucea pe care
o porţi sub strigătul
ce te cutremură te apără
SISIPHE
1.
, pusnic auzul şi văzul deasupra lumii, Sisiphe
este în voi stă la pândă într-o mlaştină roşie
aproape ucigaşă aproape eternă năpădită
în somn de primejdii, Nu o să vă lăsaţi
mângâiaţi de Sisiphe nu o să vă lăsaţi trădaţi
de Sisiphe el îşi trăieşte di plan paradoxul
lui mă închin şi nu am încotro?!, Nu mi-l luaţi
pe Sisiphe bătrânul meu domn mă uită încet
în fiece zi lângă mine mă uită încetul cu încetul
cu imaginea mea despre mine pribeagă îţi spală
faţa mâinile faţa picioarele în visele lui
nici visuri nu sunt litanii îmi sunt
verbele sale călăuză. Oricând...
2.
am pătruns prin fereastra-i de onix, Urcă!
(ce mult m-am temut am urcat)
Urcă!Tu nu ai teamă în tine tu nu ai
teamă numai un vis de lumină. Câtă
orbire ! În fond ai parte în viaţă de mări.
Fără ţărm.Hăţişuri de foc
te împânzesc am urcat cine eşti
bătrânul meu Domn aş putea să îţi sărut
palma niciodată făcută căuş¬? cine eşti
străinul meu Domn alb ca varul, Nu
ai grijă să nu mă zdrobeşti?-înţelege-te
aşadar pe tine! - Zdrobire... ce este
aceea... Cine mi-a spus să nu uit?! Mă iartă
Sisiphe am pătruns prin fereastra-ţi
de onix am vrut să descopăr o lume
a clipei şi Doamne lumea aceasta iata
o am lumea aceasta sunt eu însămi strivită
de aurul ei sărman liman spulberat înţeles
Rupe-ţi privirile din clipa de pe urmă
iarta-te în tine închisă rămâi
într-o absenţă stângace
am râs am cântat a plouat chipuri
sfâşiate de clipă inimi strigând omeneşte
am văzut am tras zăvoarele storul fericirea
se ascundea în ziduri scâncetul ei cu mii
de voci svelte în carnea mea cuib îşi făceau
i-am deschis a intrat nu am avut încotro
m-a păzit credincios noaptea
se târa pe străzile lungi ziua pâlpâia
în oglinzi nesfârşite se despletea în
penumbre numele meu întemniţat
după propriilei legi, Eşti aici?
Sunt aici bunul meu Domn
Sisiphe. Ai pătruns te-au zidit întrebările
într-un ornic de ghiaţă
3.
lângă tine deoparte
imi clădesc ochiul
de stâncă
IEŞIREA DIN MINŢI
(III)
se svoneşte adesea că nici
nu exist!, tot ce vine dinspre
mine nu lege interioară
se cheamă, se spune că
i-aş urâ pe cei ce-şi cumpără
singuri flori şi de la o vreme
dau demonilor seamă.
Dincolo de târgul
încordării mă înrobeşte
o lege! A Predestinării
se mai spune că de fapt
aş exista dar că aş duce o viaţă
firavă fiindcă mă spânzur
de îndoieli şi răstălmăcesc
o stea bolnavă. O! Cât pe cerul
ferestrei mai răsare un strop
de viaţă din drămuitul soare
şi cât de tine Doamne
mă mai tem că existând
mă surp într-un blestem
eu nu exist într-adevăr,
sunt doar un biet Poem...
CET HOMME N’EST PAS DIABLE QU’IL EST NOIR
la fel de aspră fiecare zi te învinge când
peste marmura-i ascunsă Imnul Râsetului abia
se mai prelinge cine atunci ţi-ar mai putea un deget
lumina? în seară! când zidul creşte în tine
şi dă pe dinafară! Iluzii au înveninat lumina
câd tu ţi-ai părăsit şi cerul şi grădina
în trunchiul salciei din vis
o gură albă s-a deschis
prin care vei pleca întotdeauna
şi azi şi mâine ai să treci
spre zori desculţ în şoaptă
priporul către nori
nu vei găsi pe nimeni în Marile oraşe să îţi
înspăimânte freamătul din tâmplă să te arunce
într-o fântână atât de limpede şi adâncă Nu
vei găsi nu vei găsi pe nimeni
cât bezna împânzeşte maladivă trupul tău şi zei
supuşi se încălzesc la focul zdrenţelor din ceruri
în oase îţi urlă lupi albaştri, Cum eu dormeam pe
braţul tău murind nu vei găsi pe nimeni să moară
şi mai rău, L’enfant prodigue va cerne pe faţa ta
căirea un strat de frunze albe. Aceasta ţi-e trezirea.
MICILE TALE FALSE SĂRBĂTORI
aceleaşi chipuri viu colorate
pe care le-ai iubit toată viaţa
te ating te recunosc nu
te recunosc aceleaşi chipuri
te ademenesc te devoră
mestecându-te leneş cu fălcile lor
de plumb, ca şi când nu ar fi ele
în umbra propriului deget
arătător se ascund
te trezeşti în răstimpuri când
deja este prea târziu alergi
prin tuneluri de piatră
întotdeauna numărând măştile
din memorie - de fiecare dată
ies în plus – aceleaşi chipuri
pe care tu le-ai iubit toată viaţa
aceleaşi chipuri prefăcute
afundându-se în orbitele tale
îngânându-te rotunjindu-te,
Sfântă sărbătoare!
RĂZVRĂTIRE
ai putea avea o viaţă
a ta. O prăpădită de viaţă
pentru care să arunci
totul inconştient în beznă
nu auzi nu vezi
alergi doar
în susul odăii cade
seara şi tu alergi
în susul odăii
vine pe furiş
noaptea subţire
tu alergi în susul
în josul odăii, Zidul
se topeşte în sinea
lui zidul se înalţă
în sinea ta zidul
cu degetele desenezi în eter
semnul NU, mâinile caută
locul odihnei umane umerii
cad zgomotos oglinda nu
te mai vrea sforile reci ale
păienjenilor se leagănă
deasupra, Cu tine aici
era cineva. În casa aceasta
cineva vine pleacă şi nu
se mai întoarce, Ce spui
Doamne casa aceasta
IEŞIREA DIN MINŢI
(IV)
trag după mine clipa ba mută.ba surdă. ba oarbă.
duc cu mine un câine ba mut ba surd ba inclinat
să mă uite prins în capcanele vieţii
doar când m-am dat
cu duşmanul câinele
m-a scuipat în obraz,
Femeie sălbatică
rătăcind prin noianul
de umbre cum a apărut
în viaţa ta scârba
sentimentul acesta
conic soare otrăvit
corabie pe care
îţi duci zilele colibă
pierdută în hăţişuri
când şi când o lumină piezişă străbate fereastra
DIEU MERÇI
speranţa se stinge în tine
ultimul război psihologic
poartă în fond numele
tău , Cum să îngădui
cuiva să îţi mânjească
obrazul cu izul de miozotis
al respiraţiei sale. Demonul
îţi ghiceşte în palmă îţi râde
în nas tu ţii în ascuns luna
îţi plânge pe spate cerbii
de purpură te alungă din visuri
cu licăriri de viaţă, Cum
să îngădui cuiva să îşi
sădească în locul inimii
tale inima sa chiar şi pentru
o clipă să îţi împrumute
disperarea până şi atunci
Doamne te vei naşte dintre
strigăte până şi atunci
nu vei mai putea uita
CÂINELE
câinele este înlăuntrul
tău îndură acum liniştea
semiobscură în zori când
lumina va fulgera fereastra
odăii ciobite el va lua
numele făgăduinţei
va zdrobi râsetul blazat
privirea aprinsă respiraâia
ta oraşul de ceară symphonia
care ţi-a dat viaţă. Va suferi
de umilinţă Câinele
este înlăuntrul tău
te va târâ prin
cotloanele îngândurării
ani în şir
TRĂIESC ÎNTR-O SYMPHONIE
prisosinţă dragostea
mea ca pe o haină
de sărbătoare
te îmbrac, - Numele
tău l-am luat!
!!! să nu audă
mama ar plânge
zile în şir ar plânge
nopţi în şir Prisosinţă
marea mea dragoste
hăţişul tău creşte
în mine înalt vineţiu
atins de secetă spre o
graniţă peste care
ninge mereu nopţi
în şir zile în şir,
Et in symphonia ego
STATUIE
, pregăteşte-te să devii
statuie in bătaia privirilor
ipocrite din care s-a furat
până nu demult visul.
te voi închide în mine şi
nu te voi putea uita
pregăteşte-te să devii
statuie străini trecători
te vor pândi clipă de clipă
din luminişul iernii care
te ţine încă în viaţă
!, pregăteşte-te să devii
stauia până şi peste care
vor cădea anii vor pluti
speranţele încă vii
STARE
astăzi oraşul de ceară
este cu mult mai pustiu
cerul se întoarce pe dos
şi tu nu mai vrei să rămâi,
Cine te poate opri să nu
te pierzi în marea
de fantoşe ca într-un
ochi de rouă sticlos
în răstimpuri
ştiu te întorci
amuţeşti sau devii
tot mai străin,
Eu nu te privesc
cum se cuvine
de aceea oraşul
este tot mai pustiu
drumul tău către mine
tot mai mâlos când tu
pleci când tu pleci
oraşul se umple de chin
SCRISOARE MAMEI
(I)
Mamă,
doar noaptea se mai strecoară un foşnet.
Un chip. Ca acela din copilărie – hoinărea
pe o coamă de dealş când nu mai vroia
liniştea să îmi recunoască
Şi astăzi mai aud zbaterea
clipei paşii ce se apropiau de fereastra
deschisă spre râuri doar cântecul de leagăn
a rămas între noi îmi săgetează auzul
cu trecerea-i oarbă piezişă prin lucruri
în clocot de copite de cerbi, Mamă
foşnetul chapul trudit se încăpăţânează
să dormiteze adânc în privirile mele
SCRISOARE MAMEI
(II)
Mamă,
văd lumea cu o inimă
oarecare ca pe o noapte
strămutată peste timp
în care cineva ar putea
aştepta- cu degetele arse
clădind curcubee: speranţă
de soi în pântecul morţii
flacără surdă nelinişte
a somnului tău, Eşti tristă!
Calea Robilor s-a stins pe ruine-
le sale tresar păsări de smoală
chipuri deghizate
Mamă,
te-a părăsit viaţa
aceasta m-a părăsit
viaţa aceasta, Cineva
cade în genunchi
lângă tine…
POEM PENTRU COPIL
ce crudă bucurie
din creştet
se lasă în suflet
din suflet
în creştet
se înalţă
CRUŢARE
şi tu parcă eşti spânzurat
în bătaia vântului
cocoţat
în vârful piramidei
de ceară
sentiment idiot!-
lipsit de siguranţă
te urmăreşte precum
visul precum realitatea
pe care o refuzi
şi ea se târăşte
după tine lăsându-ţi
urme din care găseşti
o cale de ieşire la care
te întorci fără să vrei
false rugăciuni, Un susur
aspru te învinge
te cruţă te învinge
nimic nu ceri
învingător de-a lungul
vremii tale cât de singur
cât de singur te surprinzi
uneori te trezeşti
în vârtejul mulţimii
colorate alteori
repari ceea ce atât
de obosit ai refuzat
să înţelegi şi parcă
eşti spânzurat şi parcă
nu mai poţi recunoaşte
PEDEAPSĂ
(I)
tot ceea din tine se destramă
se stinge încetul cu încetul
dispare este viaţa un ţinut
cu cârtiţe roşii albastre verzi
ce scurmă în carnea ta
până la trezire până atunci
când eşti în stare să nu
te mai recunoşti
PEDEAPSĂ
(II)
adeseori îmi este ruşine, Am putut
să mă închid într-un cuvânt stârpit
am învăţat pe de rost mersul
înapoi Dumnezeu m-a vegheat
ca pe o certitudine a sa
cum să nu îţi fie ruşine când
atât de liber poţi fi ca pasărea
cerului or tu îngenunchiezi
la propria ta umbra oarbă
în timp ce lumea în jurul tău
prinde viaţă, Până şi de
clinchetul orei ce jupoaie
de vie clipa născută dintr’însa
îmi este adeseori ruşine
până şi de ireversibila inocenţă
cu care timpul se încumetă
să mă pedepsească
îmi este adeseori ruşine
PEDEAPSĂ
(III)
în fiecare zi
mă despart
de tine
pentru întotdeauna
PEDEAPSĂ
(IV)
el trece peste chipul meu zidit
el se preschimbă în ceea ce
întotdeauna nu am putut
să urăsc din piatra albă a vieţii
din piatra stearpă el stoarce
flăcările cu care mă hrăneşte
îmi scoate ochiul din frunte
îmi vorbeşte într-o limbă
pe care nu pot să o înţeleg
el stă între mine şi mine
când mă sting se bucură
adeseori mă striveşte
sub talpa aspră talpa
caldă binefăcătoarea
cruda talpă el îmi
desparte capul de trup
câtă durere atrage asupră-i
îmblânzindu-mă apoi după ani
şi ani de chin de pedeapsă
a iubirii el se preschimbă
în ceea ce întotdeauna
nu am putut să urăsc
REPETIŢIE GENERALĂ
sufletul
meu ca un suflet de mort
trupul meu ca un trup
de mort
Repetaţi: sufletul
meu negru astăzi
a ieşit din carapace
şi Doamne umblă
nebun prin oraşe
prin parcuri
pe străzi
Repetaţi: sufletul meu negru astăzi a ieşit
din carapace sufletul meu umblă nebun prin oraşe
sufletul meu negru ca un câine negru
Repetaţi: sufletul meu negru ca un câine nu
latră nu muşcă nu pretinde nu
Repetaţi: câine pripăşit repetaţi repetaţi
RĂTĂCIRE
1.
aşa credeam eu că totul
este să te închizi într-o
fericire solzoasă în râsete
seci ghemuit să asculţi
propriul tău foşnet
tremurul degetelor,
Frânghii albe despletite
sub cumpătul vieţii nimeni
să nu te recunoască aşa
credeam eu că cei fericiţi
nu au nevoie să exerseze
mersul în vârful picioarelor
întâmpinearea zilei ce
vine decenţa ademenirea
uciderea ei, Destin lepădat
în râpe de foc
2.
cine mă ridică de subsuori
la fereastră să văd lume
de cârtiţe verzi ce scurmă
Pământul şi Cerul îndelung
grăiesc omeneşte cine
mă ridică de subsuori
şoptindu-mi despre cum
se poate îmbrăca haina
existenţei ciuntite cine
aşa credeam eu că totul
este când cineva îţi cântă
dragostea răpusă
de symphoniile vieţii
târâtă sub nisipuri
în vârtej de furtună
acoperă-mi ochii Doamne
ochii împunşi cu ace de ger
cu săbii de foc
în lunga mea rătăcire
TAEDIUM VITAE
în tine descoperi adesea prăpăstii
adânci hăuri ce strigă nu uită
despart capul de trup descoperi
spaima liniştii adierea născută
din adiere pe care leproşii
o strigă sacadat ca pe numele
Mamei ca pe numele Mitului
Ruşinii sălăşuieşti o magherniţă
de inimă vis încâlcit mlaştină
vie prin gratiile degetelor
priveşti cerul desţelenit
cerul invadat de flăcări
pironit în jilţul de aur asculţi
ţipătul străin cum se rostogoleşte
în gâtlejul tău te sbaţi sub scoarţa
unui copac vegheat de stihia ştiută
ÎNGĂDUINŢĂ
seara vin hingherii să îţi jupoaie de vie
singurătatea îţi înghiţi nodul din gât
îţi ştergi dragostea din obrazul uscat
îţi vei asculta oasele urlând undeva
departe de tine seara vin hingherii
se holbează la tine te holbezi la ei
vai, gloria ruşinii mele spulberată
refuzi neputincios sunetul cuielor
bătute în tâmpla ta, Vine un timp când
nimic nu îţi este îngăduit auzi doar sgomotul
înfundat din ce în ce mai pierdut al cizmei
care te loveşte sec în stomac şi tremurul zilei nu
îl vei mai putea uita, Vei putea trăda? Şi tu
ÎMPĂCARE
, iar mie îmi trece
prin minte un vifor
cu păsări: Nu mai ştiu
dacă uneori am sburat
am răsfirat întunericul
gros m-am împăcat
cu mine aşa cum
sunt cum am devenit,
Această statuie de bronz
îmi apare mereu
în oglindă
îşi destramă
culorile visele
visurile inima
sa creşte în
pieptul meu
ca pe o năzuinţă
într-o deplină
sărbătoare eu
soarta i-o aleg
şi i-o cânt, Îmi trece
prin minte o iarnă
mai aspră ca iernile
toate cu vulturi de ger
sidefii pentru care
nimeni nu
suferă. Un dram
de uimire în realitatea
biciuită rostogolită
în neantul himeric
ÎNSINGURARE
(I)
înjghebat din zdrenţele
păpuşilor copilăriei mele
el era ca un rege
mă încumetam să îl ascult
îşi căuta adăpost, Ceea ce
curând ne va înghiţi este
marea ceea ce curând
ne va înghiţi este ţărmul
ceea ce se izbeşte de ţărm zgomotos este viaţa
când ţărmul geme înfundat
iar zdrenţele tale minunate
din care ai reclădit chipul
regelui acum pâlpâie
în vântul serii, Te slujesc
de atunci mă slujeşti
caut adăpost cauţi
adăpost marea ţărmul
se vor risipi
ceea ce se izbeşte de ţărm zgomots este viaţa
RUG(Ă)
astfel îi ştiu de multă vreme
cu toţii încă mă tot plâng, O!
Doamne nici să crezi nu îţi vine
în zile liniştite de mine cel
mai slab din lume om ei
s-au temut în ochiul lor
orbit de sete mă închideau
şi prefăcut mă mângâiau
ca pe o fărâmă de durere
mă spulberau apoi râzând
azi plugul îl rotesc în mine
să-mi are vecii când
şi când Oh!-numele mi-l ard
pe rug eu îi privesc eu îi aud:
e cea mai 'naltă rugăciune!
IEŞIREA DIN MINŢI
(V)
să îţi pierzi cumpătul adică să nu
mai conteze nimic din nimicul
vieţii ce în tâmple îţi bate
îţi hărţuie sinele urzit cu păcate
oh! Să îţi chemi pe nume
părinţii uitaţi lângă cumpăna
unui sat să le ceri să nu îţi mai
dea viaţă să îţi cearnă Destinul
neîndurat să tragi peste toate
acestea zăvorul să iubeşti din ce
în ce mai mult păienjenii orbi
curcubele nopţii sfânta părăsire
a rugului în pragul morţii
împânzit
de privirea
iubitei te stingi
ca o apă
senină trădată
de neguri la ceasul
trecerii în pustietate
a symphoniilor
răscumpărate
VERDICT: PLECARE
te răsuceşti în pântecul
clipei ca un ţipăt uşor
venit dinlăuntrul oglinzii
cum de suport să te aud
zvârcolindu-te până şi
din pricina albei ninsori
pe care eu o ştiu ruptă
din basm pe care tu
o vezi ca pe o namilă
albă ce îţi biciuieşte
existenţa, Până într-o zi
Doamne când
în pântecul clipei eu
voi sădi torţe albastre
roşii vineţii să mă bucur
de întoarcerea ta
ca un verdict
CEL MAI FERICIT
devii tremurul propriei
tale neputinţe sclavul
mâinelui definit abstract
ţesut cu visul tău dantelat
cu visul tău albăstrit, Devii
stafia păsării din fereastra
oarbă sborul ei încrucişat
în ploi sborul pe care atât
de mult l-ai iubit atât
de mult l-ai urât sclavul
tânjirii a ceea ce ţi-ar fi
putut guverna existenţa
devii tremurul propriei
tale neputinţe alteori
disperarea agonică
te înhaţă te mistuie
în pântecul ei dresat
mâinile îţi cad stoarse
de putere peste ochii
cu care vezi totul când
se cade să vezi totul
să uiţi totul să îţi
acoperi ochii ce păzesc
propria lor lumină
într-o bună zi umilinţa
decade într-o bună zi
până şi fericirea decade
până şi oaza de speranţă
machiavelismul turmei
spada coroana aşa se cuvine
să vezi să uiţi să păşeşti
grav peste lucruri
să pluteşti să uiţi că păşeşti
că pluteşti să înnoţi
în aerul greu şi să uiţi totul
să fii adică cel mai fericit
RECURS
e drept plâng în miezul nopţilor
pustii din pricina cuvintelor
străvezii (în faţa mea aşteaptă
o fantoşă cu ochi goi) trec
înspre zori în loc de eu drept noi
eu sunt peste tot în dreapta
deopotrivă în stânga – sus şi
deopotrivă jos şi mai ales mai
ales nimănuia de vreun folos
Cum să faceţi să scăpaţi
de umerii mei înalţi incomozi
şi de la o vreme înaripaţi
să nu vă mai bântui până şi
clipele profund personale până
şi izul cafelei amare, Câtă
nedreptate îndură pielea
Domniilor Voastre de mii
de carate (de la o biată
anecdotă aruncată într-un
biet sertar am ajuns să mă cred
banul Vostru de buzunar, Cum
să admiteţi trezirea mea
dimineaţa mult prea devreme
când în loc de ceai eu sorb din
dulcele-amar se-teme-nu-se-teme
doar câinilor străzii le cânt
din câtă viaţă câte poeme
In fapt : plâng şi râd fără
motiv în fiecare dimineaţă care
se pierde întotdeauna în ceaţă
adică duc existente unui măgar
care caută toată viaţa lui umbra
unui vis de purtat în samar
În drept: ciopârţesc cu răbdare
fiecare zi simţurile mi-au ajuns
pustii cuvintele străvezii
intrarea a devenit ieşirea din
viaţa aceasta cu ochi perfizi
altcumva cenuşii – sângerii,
Onorată Instanţă existenţa mea
care trece drept noastră are
un vădit caracter de circumstanţă
albastră dragostea Domniilor
Lor pentru mine-cea-întemniţată
in cuvant a fost –ce-i drept-
trădată de propria-mi aroganţă
şi a fost –recunosc- tulburătoare
doar eu nu am fost în stare
să simt cum ea curgea către Cer
dinspre Pământ chiar şi la
cea mai mică adiere de vânt
LEGI INTERIOARE
(I)
, aş putea să îţi spun totul despre
mine cea care de la o vreme port
haina clipei deşarte ţi-ar fi astfel
mai simplu să alcătuieşti această
existenţă ca o umbră de şarpe
te-ai putea dezbăra de neliniştea
mea sinilie plicticoasă până
într-o zi când nu vei mai putea
nici zu îndura şi te va cuprinde
disperarea îţi va curge noroiul
pe obraz pe buzele încremenite
într-o spaimă atât de sticloasă,
Este peste putinţă să îţi dezvălui
mila faţă de îngerii de care
ai fost trădat să îţi dezvălui golul
din inimă cu fiecare zi împrospătat
LEGI INTERIOARE
(II)
am ucis
imaginea mamei
şi încă imaginea
falsă a iubirii chipul din palmă
câinele din spatele uşii
mi-a rămas seara
încât ascult paşii ploii
pe streşini, Ştiu –cine nu
ştie!- târam după mine
ţinuturi mişcătoare fântâna
cu cumpănă frâul nădejdii
misterul ascuns sub pleoapa
atinsă de molima râsetului
scorbura tâmplei vuia
sub ruga izbânzii
până şi ţie numele
îţi pierdusem foşnetul
Doamne sub dezordinea
unui firesc trădat
, Cine nu ştie!- târam
după mine bolboroseala
blândeţii o siluetă fugară
îngropată în adâncul retinei
un cântec de leagăn: „vine
un timp vine un timp când
ţi se ia totul va trebui
să sosească şi vulturii
de pradă să se ascundă
în coşul pieptului tău”
GROAPA COMUNĂ
Nu mai ştii cine eşti încotro porţi
straie lungi sidefii tărcate se răsuceşte
în tine ca un cuţit în rană o bucurie
cu iz de durere cu iz de singurătate,
Acum firave chipuri alcătuiesc
lumea scârbită de atâta tăcere
puţin foarte puţin din tot ce ai fost
se mai distinge: fereastra aprinsă inima
spânzurată în ornic fiinţa ta de muţenii
cuprinsă!, De nu s-ar surpa cerul
sub aripi în genunea unei prăpăstii
de nu ne-am trezi alungaţi din propriile
marasme. Este o veşnicie de la zicere
la spunere de la blestem la supunere
de la visul trădat la fantasme
avid de răspunsuri
te întorci la gânduri-
le tale pe care abia
de le mai recunoşti
sunt nedeslegate
anodine, Ce s-a putut
alege din ele!!!Cum
au fost devastate!!!
au rămas ici colo
câteva semne rebele
ELEGIE
nu eşti tu
vinovat că îmi rămân
pictaţi în colţul gurii
anii adică respi Pământul
îmi sfarm gleznele de ygura
norilor plapuma nu mă mai
cuprinde îşi clănţăne nasturii
de speteaza patului fixat
anapoda în tavanul rotund
lumina opaiţului se scurge
în sus prin tavan la vecini
tocmai la caderea zorilor
nu tu eşti vinovat
că îmi priveşti cu teamă
cearcănele de sub ochi
şi minţi
îmi treci pragul fără
să vrei îmi săruţi
mâinile dintr-odată golit
pe dinăuntru te simţi
ne privim apoi îndelung
ca doi sfinţi!!!
Într-adevăr văd în tine străinul
adică nu îâi ating umărul nu
te drămuiesc te umplu de chin!
îţi simt răceala cum îndrăzneşte
să mă cuprindă găsesc de cuviinţă
să îţi alung imaginea într-o
oglindă or trebuie să îţi spun că
eu sunt înadins vinovată setea
mă încolţeşte ades şi beau înadins
înadins oglinda din paharul cu apă
IEŞIREA DIN MINŢI
(VI)
, saltul făcut spre a pierde
revolta emoţia amintirea
în timp ce mă alcătuiesc
pentru o nouă zi nu pot nu pot
să cred că te-am pierdut
cu firea cu puţinele vorbe
pe care le spuneai fascinat
de puţinele vorbe, Viaţa
îţi suflă pulbere în gură şi tu
trebuie să râzi trebuie
să te prefaci că ştii cine
eşti cine sunt
trebuie să te prefaci
că străluceşti că te rogi
la Templul din Cuvânt
freacă-ţi talpa aspră
de aspra podea făcând
drumuri lungi între
tine şi tine, Aşteaptă
şi tu în liniştea pierdută
să vină veşnicul mâine
vine un timp când nimeni nu
te iubeşte cu adevărat vine un timp
când până şi tu nu mai iubeşti
cu adevărat vine un timp când
propria ta respiraţie devine
propriul tău mare păcat
Pământul crapă urletul
tău stins este chiar ochiul
vulturului mort în capcană
până şi sângele tău amuţeşte
în trupul tău împovărat visul
se adânceşte în tine ca o rană
trebuie să alungi tot ceea ce
ţi se împotriveşte râsetul
clovnului plânsetul din harpă,
Nu pot nu pot să cred
că te-am ucis cu foşnetul meu
aspru ca o piatră pe inimă ca o
cruce, Oh foşnetul meu interzis!!!!
ÎNTOARCERE
te aud seara înnotând în cascada
râsetului la margini de oraş
te afunzi în clocotul rece tragi
după tine străzile lungi glaciale
odaia imensă şi goală, Îmi răsună
în timpane această fugă de viaţă
fugă de moarte gândul mie străin
te agăţi de malul abrupt
noaptea târziu te întorci
tragi după tine îndoiala
singură şi ea învinsă
altcumva suverană
ÎNSINGURARE
(II)
,nu aş putea să te înving
decât părăsindu-te Doamnă!!!
îi spuneam bea-ţi cafeaua amară
ca viaţa loveşte podeaua eu nu
îţi pot rosti numele niciodată nu
era alb cavarul regele
meu era alb ca varul
privirea îşi arunca
o dată de două de trei
ori prin odaia de ceară
pleca
întotdeauna
Nu aş putea să te rănesc decât
plângându-te e seară plouă
anapoda drumul e negru e seară
nu poţi pleca nu poţi rămâne
Domnule Rege
aş putea să te contemplu
îndelung , este o zi care
vine şi în care vei dori
să nu mă mai vezi
în ochii tăi, Doamnă
oh clipa aceea
îmi desprinde
capul de trup
dragostea devenea
mânia din care
coboram fiecare!
rămâi în alcovul croit în oasele
mele noaptea e lungă drumul
e negru plouă anapoda, Ploaie amară!!!
ÎNGENUNCHIERE
sau rupi jurămintele înnodate
între ele sau te apleci peste
speteaza nopţii spre a săruta
podeaua strălucind de singurătate
altfel nu îţi vei putea spăla
fruntea pleoapele bărbia cu
râsetul altădată înghiţit
împotriva vieţii există o altă
viaţă împotriva îngenunchierii
o altă îngenunchiere, Rămâi
în odaia roasă de privirile tale
roase la rândul lor de alte priviri
ascultă aşteptările
cum noaptea târziu
îşi zdrobesc creierii
de zid din pricina
altor aşteptări
IEŞIREA DIN MINŢI
(VII)
de la o vreme te trezeşti desţelenit
pui cap la cap ruina neclintirii
– tăcerea îngrozită schimbi
clipele între ele apoi te topeşti
în ochiuri de cer în ochiuri
de apă smerit iar umbra ta
rămâne atinsă de durere
arareori îndoielile se risipesc
sinele tăi hărţuit se cuibăreşte
în tine se smulge arar şi umblă
nebun prin oraş încât abia
te mai poţi îndura pe tine
ca pe propriul tău ucigaş
SINGURA CASĂ PUSTIE ÎN ORAŞ
este o linişte absurdă în lucruri, Ce
să mai spun despre condamnarea
la patru-pereţi-ucigaşi casa aceasta
a devenit în ascuns singura casă
pustie în oraş, Dintre miile de chipuri
imprecis ai cules am cules timpul
imaterial te-a ales dintre miile
de întrebări m-a ales în vâltoarea
mulţimii tu ai fost albul eu
întotdeauna negrul neînţeles,
oh, Domnule Câine casa aceasta
pustie este a noastră este singurul
loc unde pot să îmi ucid gesturile
în timp ce tu priveşti întotdeauna
absent prin fereastră ca şi cum nici
nu aş exista ca şi cum dacă totuşi
exist viaţa mea poate fi străvezie
poate fi stacojie libertatea sihastră
casa aceasta este singurul loc
unde pot să înnebunesc ştiindu-te
cum mă ascunzi cum te ascunzi
cu dificultate cum mă aperi
în felul tău de singurătate casa
aceasta are şi ea dreptul să se
prăbuşească altă casă te va primi
mereu îngăduindu-te oricum până
când pereţii ei or să te înghită
or să te mistuie şi în cele
din urmă or să te pustiiască
ÎNCRÂNCENARE
mai degrabă surzind mai degrabă
rupând cuvinte inventând iubirea
îţi spânzuri viaţa de norul crestat
arămiu, Cineva îţi porunceşte
să pleci deşi ar vrea să rămâi,
îţi porunceşte, Rămâi!- deşi
să te piardă ar vrea niciodată
nu îi vezi adevăratul chip
o! adevăratul său nume
vasal al clipei pământ
părăsit feudă în neguri
tu treci peste ochii săi falşi
el trece peste
ochii tăi sângerânzi
HOŢUL DE VISURI
o cât aş vrea să nu
mă iei drept o izbândă
un temei sub care
te ascunzi când vrei,
Să nu îţi speli păcatele
cu visul meu cel
dantelat eu însămi
marele păcat (de care
cine te-a legat?) şi
cât aş vrea să mai renunţi
să mă tot pierzi să
mă tot uiţi tu sclav
deopotrivă rege nu
te-ai opri ai tot alege:
te întregeşte aceeaşi
lege din care iei
din care dai din care nu
mai vrei să ieşi
e legea ta: o viaţă ai
şi cum pot eu să nu
te cred când ochiul
tău întemniţat îmi este
în noaptea rece pled
umbra ta ca o furtună
îmi este iarna foc
de paie, Dar cum pot
eu să dau din golul
imens ce mi-a rămas
înc’o leţcaie să-mi cumpăr
visul dantelat pe care
tu mi l-ai furat
IEŞIREA DIN MINŢI
(VIII)
ploaia aceasta vine în fiecare
toamnă freamătul ei alb
m-a sălbăticit nu se mai
recunoaşte pe sine amână
lunile anii ploaia aceasta
vine şi pleacă întotdeauna
în cerul mohorât istovit
de la o vreme m-a secătuit
de frunza căzută din zenit,
Dintre puţinele întrebări
fără răspuns care te ţin
în viaţă pentru înstrăinare
Doamne ştii în mine cum
răsare toamna care
credincioasă m-a slujit şi
am urât-o ca pe-o arătare!
UMBRA CA O FIARĂ
umbra a ceea ce sunt şi
niciodată umbra
a ceea ce am fost
cu speranţe malefice
te împânzeşte râde
la pieptul tău
cuibărită, Ştiu
–spuse el- tu nu
te sperii de umbre
de umbra a ceea
ce sunt de umbra
a ceea ce nu mai
sunt.O! dragostea
mea mitul meu
ruşinea mea
de-a lungul anilor
cu sârg urzită
eşti astăzi o apă
liniştită mâine
viespar în care
degetele ploii
au pătruns,
Spasmele gândului
te încălzesc, O!-
festinul! Implacabil
festinul nopţii ce
coboară în roşii
dantele să
îţi smulgă din
grumaz ghiarele
fiarei să te oprească
din plâns
EL
m-am cercetat vreme îndelungă
m-am răzgândit când şi când
pentru el care mă iubeşte care
mă alungă deşi îmi doarme
noaptea în gând am tot lăsat
fărâmă cu fărâmă din orgoliul
meu nemăsurat l-am pândit
îndeajuns l-am pândit el ştia
într-atât s-a surpat am vrut
să cred că îmi este milă de el
m-am răzgândit când ţi când
el pentru mine Cer el pentru
mine Pământ a tot vrut să fugă
să piardă iubirea mea ursuză
bolnavă am vrut să cred că
îmi este milă de el că anii
oricum s-au dus dragostea
mea i-a rămas totuşi gravă
Inima mea nu mai este.
Defel.El mă iubeşte .El
mă alungă. Şi nu mai
pot uita de el.
DUMINICĂ
eu pricina tristeşilor voastre mov
ce din greutate vai, nu şi-a pierdut
vă dezlănţuiesc privirile vi le port
târâş – grăpiş după rătăcirea-mi
prin Ţinut spre marea uimire
a lumii vă puteţi bucura de cuvinte-
le mele cele mai strălucitoare eu
anonimul declinului vindecat
de o iubire a voastră eu încă
piatra râului uitat în soare
aş putea să vă sărut
umărul la plecare
cu şoapta inimii
mele neîncrezătoare
ELHAOS
(I)
parcă şi acum îl văd – era
un cer de seară îi simţeam
respiraţia în obrazul meu
tâmpla îi pocnea în afară,
Era un vânt câlţos
zbătându-se în năvoade
mă cuprindea o nesfârşită
bucurie o nesfârşită durere
gândul şi-l despărţea în silabe
mă clădea ca pe un sens
al său cu o mie de mâini
cu şapte inimi mă privea
apoi prin şapte oarbe
ferestre cu o mie de ochi
mă privea mă striga
pe o mie de nume,
Elhaos cer de seară
ploaie albă risipită
prin frunze ascuns
la chip rupt de viaţă
deşert unde cuvintele
nu au stăpân
ELHAOS
(II)
până mai ieri până
mai ieri am clădit
dragostea ta pentru mine,
Într-o deplină libertate
te prefăceai că accepţi
într-o deplină ruşine,
Lumea aceea multicoloră
se ruinează sub ochii mei
ea astăzi te împânzeşte
cineva îţi aduce descântecul
îţi cere umbra să îţi vinzi,
Ia-o - îi spui! mocrila aceasta
înghiţind imaginile de care
mi-am legat dorul pleşuv
încă mai stăruie
Lumea aceasta multicoloră
te năruie în timp ce tu
o venerzi şi îi pretinzi
PIERDERE
câinele de zgură te-a uitat şi-a întors
dinspre tine încet privirea şi-a dat foc a ars
cu adevărat pentru tine abia azi începe
rătăcirea. Oh! Câinele el niciodată
câine câinele de zgură te pândea
dând din coadă în urmă-ţi fericit
rânjetu-i firav te rotunjea când
se cuibărea în ochiul tău smerit
chipul său în chipul tău trecea
liniştea din zborul neîmblânzit
peste un cer uitat se prăbuşea
câinele de zgură jeluia
la căpătâiul tău tu îi mângâiai
spinarea lungă el râdea în clocot
el se credea zeu astăzi
te-a pierdut tocmai astăzi
când i-ai spus pe nume
a uitat de pânda-i
a uitat de sine
IEŞIREA DIN MINŢI
(IX)
pântecul serilor te înghite nu
pot nu pot să îl mai opresc
pântecul acesta aş vrea să spun
că nu îl urăsc, Te bucuri nu
poţi să nu te bucuri ştiind
că cineva te trădează dar
pragul meu te naşte din nou
în casa aceasta te întorci împarţi
cu mine jumătatea mea de vis
jumătatea mea de clipă, O ruină
este viaţa ta zgâlţâită de verbe
o ruină este viaţa ta ieşită din minţi
RUGĂ FALSĂ
trebuie să aflaţi cât nu e prea târziu
că nu am obiceiul să iubesc oamenii
că nu îmi este deloc uşor să mă recunosc,
Trăiesc între ziduri de verbe sun un om
fără căpătâi îmi caut în cuvinte adăpost
trebuie să aflaţi totuşi că mă ascund
într-o existenţă stacojie în preajma
lucrurilor care nu vă plac şi care
sunt aidoma mie
Zugrăvite nezugrăvite
imaginile mele despre
voi cei dinlăuntrul
meu sunt Doamne
iatrtă-mă tăgăduite
Socotesc adeseori să termin
cu descumpănirea or tresar
ca din somn, Golită de milă
lovită de vis unită cu firea
o clipă mai târziu vă aud
cum stârniţi focul zdrenţelor
în care sălăşuiesc
o clipă mai târzium -trebuie
să ştiţi că mă răzvrătesc
PROCES
(II)
viaţa ta este legată de o făptură
fugară alcătuită pe îndelete
în roşii oglinzi (Trupul tău
amirosind a căldură înşeală
păru-i amirosind a frunze
de toamnă ucide) de obrazul
ei despodobit în zbuciumul
aspru încă depinzi îţi mai dă
străluciri cu cristale de rouă şi
venin te hrăneşte apoi te îngroapă
într-însa din vreme în vreme
în ascuns te răstălmăceşte
SÂNGE
trebuie să aflaţi cât nu e prea târziu
că cerul are ţărm şi marea plânge
în trestii visul devine Rai visul devine
Iad când pentru cei pe care îi iubeşti
bat înlăuntrul tău mii de clopote şi
mii de flăcări ard trebuie trebuie
să ştiţi cât nu este prea târziu că
viaţa mea este Iadul vostru Raiul
meu este viaţa voastră numai aşa
Cerul cu ţărm şi marea cu trestii
îmi rămân îmi rămân în fereastră
trebuie să plângeţi
uneori de la miezul
nopţii până în zori
trebuie
să mă suportaţi
aşa cum sunt şi
mai ales cum nu
sunt trebuie să
învăţ să mă învăţaţi
pe dinafară astfel
veţi fi foarte trişti
şi o să vă doară
miezul lucrurilor când îl află omul
plânge se umple de răni cerul cu ţărm
marea cu trestii sunt numai sânge
RUŞINEA
ne împânzeşte ruşinea vă jur ca o molimă
ruşinea nu ştiu dacă mi-aş duce la tâmplă
pistolul nu ştiu dacă aş strivi pe cineva
în picioare, Ne împânzeşte ruşinea cel
pe care îl iubeşti toată viaţa – e limpede-
nici urmă din el nu rămâne pe când
dincolo de zid un străin în zile şi nopţi
aşteaptă bucurii îţi aduce te învaţă
să treci peste viaţăşi moarte tu nu
îl vezi tu nu îl auzi, Cel pe care îl iubeşti
toată viaţa te uită păstrându-te lângă el,
Mă împânzeşte ruşinea vă jur ca o molimă
ruşinea nu ştiu dacă din viaţă rămâne tot
ce e bun nu ştiu dacă din viaţă rămâne tot
ce e rău ghemuit în propriile tale sensuri
trebuie să te priveşti mereu cu aceiaşi ochi
să ocoleşti mizeria ghiftuită de cuvinte
să ocoleşti umbra care te face de râs
când numai o parte din tine nu o ştii
pe de rost trebuie să te împânzească ruşinea
AUTOPORTRET
(3)
CUPRINS..............
C.val.T.I.se achită Uniunii Scriitorilor, cont 45106262 BCR+SMB
Editura HELICON
ISBN 973-574-347-7
Bun de tipar:19.05.1997
Apărut : 1997
Coli tipar: 1,50
Culegere şi paginare computerizate
Tiparul executat la S.C. „ Helicon” Banat S:A 1900 Timişoara, Calea Aradului 1
Tel.056-14 27 35, 14 27 72, 12 23 29
Telefax:056-19 03 29
sub comanda nr.365
DREPT DE AUTOR
marți, 15 iunie 2010
!!! "SE NON E VERO E BEN TROVATO"
ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT
adeseori cânt
o dragoste fără ţarmuire
fără să mă tem fără să uit
fără să tulbur sensul ei
utopic abstract, Între Cer
şi Pământ dintre Visuri
şi vise aleg clipa
sub a cărei lumină
să mă pot (re-)defini
clipa în care să înţeleg
cui voi dărui
cea de pe urmă convingere
adeseori rup tăcerile
dintre Cer şi Pământ
atâtea câte am adunat
într-o viaţă netăinuită
prădată dosită
într-o viaţă în care
chipuri se subţiază
ridicol şi curg
printre degetele
mele semeţe printre
cuvintele mele de piatră
printre trăirile mele
de onix, Biete chipuri
duşmane!biete chipuri
ucigaşe clădite în fond
de acelaşi Dumnezeu iubitor!!!
adeseori mânia aceasta
o împărtăşesc DOAR Mamei
mele pierdute mamei mele
uitate în oglinzile
unei case cu ziduri
ce cresc spre neant
adeseori fericirea
aceasta o strig
printre visuri şi vise
fericirea o torn în pahare
preopinenţilor
fără sens
fără sens
fericirea
o torn
în pahare
străinilor
o dau de mâncare
păsărilor sălbatice
o dărui oricui şi oricând
în cele din urmă
trebuie fireşte împărţită
nu mă îndoiesc vreodată de legi-
le interioare al fiecarei fiinţe
umane, doar că Dumnezeu priveşte
iată Pustiul dintre Cer şi Pământ
TRA CIELO E TERRA
spesso canto un amore
senza riva senza paura
senza dimenticare
senza sconvolgere
il suo senso utopico
astratto, tra Cielo
e Terra tra i sogni
scegliero la luce
del momento in cui
potrei definirmi
il momento in cui capiro
a chi regalero la mia
ultima convinzione
spesso io rompo i silenzi
tra Cielo e Terra, tantissimi
quanti ho raccolto nella vita
non confida nascosta nella vita
in cui facce ridicolmente
sottile si perdono
tra le mie dita altezzose
tra le mie parole di pietra
trai i miei sentimenti
di pietra, Poveri visi
ostili poveri visi
assasini costruiti in fondo
dello stesso Dio
spesso questa rabbia
la sto confessando
solo a mia Mamma perduta
a mia madre nascosta negli specchi
di una casa con muri che si innalzano
al caos spesso questa felicità
la chiamo tra i sogni questa felicità
la verso nei biccheri degli stranieri
o dedico sempre e chiunque la felicità
ci vole condivisa con gli altri!!!
Non metto in dubbio le leggi
del dentro di esseri umani, soltanto
che Dio guarda il vuoto
tra Cielo e Terra
adeseori cânt
o dragoste fără ţarmuire
fără să mă tem fără să uit
fără să tulbur sensul ei
utopic abstract, Între Cer
şi Pământ dintre Visuri
şi vise aleg clipa
sub a cărei lumină
să mă pot (re-)defini
clipa în care să înţeleg
cui voi dărui
cea de pe urmă convingere
adeseori rup tăcerile
dintre Cer şi Pământ
atâtea câte am adunat
într-o viaţă netăinuită
prădată dosită
într-o viaţă în care
chipuri se subţiază
ridicol şi curg
printre degetele
mele semeţe printre
cuvintele mele de piatră
printre trăirile mele
de onix, Biete chipuri
duşmane!biete chipuri
ucigaşe clădite în fond
de acelaşi Dumnezeu iubitor!!!
adeseori mânia aceasta
o împărtăşesc DOAR Mamei
mele pierdute mamei mele
uitate în oglinzile
unei case cu ziduri
ce cresc spre neant
adeseori fericirea
aceasta o strig
printre visuri şi vise
fericirea o torn în pahare
preopinenţilor
fără sens
fără sens
fericirea
o torn
în pahare
străinilor
o dau de mâncare
păsărilor sălbatice
o dărui oricui şi oricând
în cele din urmă
trebuie fireşte împărţită
nu mă îndoiesc vreodată de legi-
le interioare al fiecarei fiinţe
umane, doar că Dumnezeu priveşte
iată Pustiul dintre Cer şi Pământ
TRA CIELO E TERRA
spesso canto un amore
senza riva senza paura
senza dimenticare
senza sconvolgere
il suo senso utopico
astratto, tra Cielo
e Terra tra i sogni
scegliero la luce
del momento in cui
potrei definirmi
il momento in cui capiro
a chi regalero la mia
ultima convinzione
spesso io rompo i silenzi
tra Cielo e Terra, tantissimi
quanti ho raccolto nella vita
non confida nascosta nella vita
in cui facce ridicolmente
sottile si perdono
tra le mie dita altezzose
tra le mie parole di pietra
trai i miei sentimenti
di pietra, Poveri visi
ostili poveri visi
assasini costruiti in fondo
dello stesso Dio
spesso questa rabbia
la sto confessando
solo a mia Mamma perduta
a mia madre nascosta negli specchi
di una casa con muri che si innalzano
al caos spesso questa felicità
la chiamo tra i sogni questa felicità
la verso nei biccheri degli stranieri
o dedico sempre e chiunque la felicità
ci vole condivisa con gli altri!!!
Non metto in dubbio le leggi
del dentro di esseri umani, soltanto
che Dio guarda il vuoto
tra Cielo e Terra
!!!! "SE NON E VERO E BEN TROVATO"
ELHAOS
(unu)
,nimic nu va putea şterge
paşii desenaţi în timp
decât un alt vis dintre atâtea
visuri ale unei vieţi nedestăinuite
imi soptea peste ani Elhaos
îl priveam în amănunt
îl subjugam în tăcere
il detestam
il condamnam
iar el supravieţuia
acutelor sale iluzii
iar el desena
pe aceleaşi nisipuri
plecarea mea
intoarcerea
amară oricum
, ploile lungi şi reci
ale unei veri anonime
se vor prabuşi
peste noi deopotrivă
-vroiam să-i şoptesc
(unu)
,nimic nu va putea şterge
paşii desenaţi în timp
decât un alt vis dintre atâtea
visuri ale unei vieţi nedestăinuite
imi soptea peste ani Elhaos
îl priveam în amănunt
îl subjugam în tăcere
il detestam
il condamnam
iar el supravieţuia
acutelor sale iluzii
iar el desena
pe aceleaşi nisipuri
plecarea mea
intoarcerea
amară oricum
, ploile lungi şi reci
ale unei veri anonime
se vor prabuşi
peste noi deopotrivă
-vroiam să-i şoptesc
AVE MARIA
piove sulle strade antiche
arriva Virginia Woolf
poi parte
dopo che mi guarda
molto tempo
negli occhi
arriva
il Straniero
nella soglia
sparisce
appare
ed io
sto cantando Ave Maria
sto cantando Ave Maria
sto ridendo
finalmente
poi casco in ginocchio
e dico bugie
canto Ave Maria ed piove sulle strade
scende la sera sulle strade larghe
Ave Maria
arriva Virginia Woolf
poi parte
dopo che mi guarda
molto tempo
negli occhi
arriva
il Straniero
nella soglia
sparisce
appare
ed io
sto cantando Ave Maria
sto cantando Ave Maria
sto ridendo
finalmente
poi casco in ginocchio
e dico bugie
canto Ave Maria ed piove sulle strade
scende la sera sulle strade larghe
Ave Maria
IL CAMELEONTE
Ce'qualche dimenticanza
che mi sta schiacciando
non posso non
posso ascoltare questo eco
stordito!
questa confusione tra i visi
le mani di mia madre
spostando disperate
nelle mie mani disperate
spostando caldo freddo
fino alla morte
(per la mia Mamma!!!)
che mi sta schiacciando
non posso non
posso ascoltare questo eco
stordito!
questa confusione tra i visi
le mani di mia madre
spostando disperate
nelle mie mani disperate
spostando caldo freddo
fino alla morte
(per la mia Mamma!!!)
EFEMERIDELE SUNT GARDA MEA DE CORP, poem
MAMEI mele, cea mai profundă şi specială fiinţă din lume!; cea mai umană fiinţă, cea mai iubită...
în vremea când ştiam să tac
şi pe când îngerii dormeau
printre lucrurile din odaia mea
pe când întrebările nu aveau
răspunsuri şi trebuia să îmi
învăţ duşmanii pe de rost
în vremea când semenii mei
aveau două picioare şi aveau
două mâini (, fiecare doar
cu un singur deget arătător!!!)
în vremea când orice durere
avea şansa de a se dilua
în eter în secunda uriaşă
a naşterii sale
şi tot în vremea când
nici nu ştiam că voi fi
nevoită să spun că
m-am sălbăticit tocmai
datorită vieţii duse aduse
duse printre jivine
mama îmi mângâia creştetul
sufletul şi eu mă certam cu Dumnezeu
pentru toate clipele mele incerte
şi în tăcere iubeam un coşmar
de fapt blând în fond vagabond
infidel în care străinii intrau încălţaţi
sfidând drama continua dramă
sfidând respectul de sine patima
pustie pentru valorile vieţii
De atunci efemeridele
sunt garda mea de corp
liniştile ucigaşe sunt
prietenii mei de o viaţă
cineva mă acuză
de anonimat altcineva
îmi retează rădăcinile
cu un buldozer uriaş
cineva imi pune in ceai picaturi
pentru distrus trecutul
altcineva îmi înfige în spate
un pumnal cunoscut
nimeni dar nimeni astăzi nu
îmi mai este mamă
să o pot atinge să pot
să o strig pe nume să pot
să îi spun cine sunt
în vremea când ştiam să tac
şi pe când îngerii dormeau
printre lucrurile din odaia mea
pe când întrebările nu aveau
răspunsuri şi trebuia să îmi
învăţ duşmanii pe de rost
în vremea când semenii mei
aveau două picioare şi aveau
două mâini (, fiecare doar
cu un singur deget arătător!!!)
în vremea când orice durere
avea şansa de a se dilua
în eter în secunda uriaşă
a naşterii sale
şi tot în vremea când
nici nu ştiam că voi fi
nevoită să spun că
m-am sălbăticit tocmai
datorită vieţii duse aduse
duse printre jivine
mama îmi mângâia creştetul
sufletul şi eu mă certam cu Dumnezeu
pentru toate clipele mele incerte
şi în tăcere iubeam un coşmar
de fapt blând în fond vagabond
infidel în care străinii intrau încălţaţi
sfidând drama continua dramă
sfidând respectul de sine patima
pustie pentru valorile vieţii
De atunci efemeridele
sunt garda mea de corp
liniştile ucigaşe sunt
prietenii mei de o viaţă
cineva mă acuză
de anonimat altcineva
îmi retează rădăcinile
cu un buldozer uriaş
cineva imi pune in ceai picaturi
pentru distrus trecutul
altcineva îmi înfige în spate
un pumnal cunoscut
nimeni dar nimeni astăzi nu
îmi mai este mamă
să o pot atinge să pot
să o strig pe nume să pot
să îi spun cine sunt
Abonați-vă la:
Postări (Atom)